Pandemie, război și un obicei ciudat

Mi s-a întîmplat pe la începutul pandemiei. Eram, cred, la a doua infectare. Am scăpat ușor la prima (pierderea mirosului patru zile, stare proastă cam o zi!). La fel Natalia și Noah. Apoi am fost despărțiți șase săptămîni, 2 zile și patru ore, pentru ca Natalia să își îndeplinească rolul de bunică. În perioada în care am rămas singur acasă am căpătat un obicei ciudat: vorbesc ”de unul singur”. Nu mi-am dat seama pînă ne-am reîntîlnit, cînd mi s-a părut ciudat să fiu auzit de cei care ne vizitau, de soție și copil, dar n-am renunțat, pentru că nu era orice fel de vorbire. În perioada de singurătate am perceput mai bine alteritatea spirituală, prezența și împrejmuirea lui Dumnezeu prin Duhul.

După începutul războiului toată povestea asta s-a amplificat.

În cursul vieții ”glonțul” (o dată la propriu) mi-a trecut de mai multe ori pe lîngă ureche. Am fost în proximitatea propriei treceri de cîteva ori și, după ce a trecut momentul de climax, mi-am dat seama cîte lucruri puteam pierde, pentru cîte lucruri trebuie să mulțumesc.

Scripturile creștine ne îndeamnă să fim plini de mulțumire în orice circumstanță, chiar și atunci cînd, uitîndu-ne împrejur, nu prea găsim motive de mulțumire. Apostolul ne spune: ”Bucurați-vă întotdeauna în Domnul, iarăși zic: bucurați-vă!”, apoi același: ”aduceți la cunoștința Domnului tot felul de rugăciuni și cereri, cu mulțumiri!”

Multă vreme în viață am fost nemulțumit și îmi găseam legitimitate în frustrare, precum Iona: ”sînt frustrat și voi mai fi!”. Credeam că sînt îndreptățit: uciderea tatălui meu, care ne-a lăsat orfani și pe mama văduvă în timpuri crunte, anii 70-80 în România, apoi altele și altele. Din cînd în cînd mai scăpam cîte un cuvînt de mulțumire către Dumnezeu printre dinți, însă întotdeauna există în mintea mea un ”dar s-ar putea și mai bine … ”

De doi ani și jumătate și mai ales de 21 de zile încoace mă adresez lui Dumnezeu (poate că este pretențios să spun că mă rog … ) cam tot timpul cu voce tare, mulțumind pentru tot ce este împrejur, cu voce tare și în prezența copilului și a soției.

Mă îmbrac, mulțumesc pentru haine; mă încalț, mulțumesc pentru ghete; mă duc să curăț albinele moarte din fața stupilor, mulțumesc pentru stupii care au ieșit din iarnă; apoi mă întorc și mă împiedic de gura puturoasei fose septice și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fosă, casă, fîntînă, gard, lemne, sobă, uși, geamuri, ferestre, pentru tot ce îmi întîlnește privirea. Pentru obiecte și persoane, pentru cele vizibile și cele nevăzute.

Apoi îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ochi (în 2003 era să rămîn fără vederea binoculară), pentru că m-au lăsat fibrilațiile de ani de zile, pentru picioare, mîini, auz și toate cu voce tare. Este terapeutic pentru mine să mă aud, clocotind de mulțumire, este pedagogic pentru copil să mă asculte, este liniștitor pentru Natalia să îmi știe starea de spirit.

Nu cred că există om normal pe planetă care să nu fie tulburat privind efectele războiului și nu cred că există ființe raționale, care să nu simtă compătimire atunci cînd îi privim pe semenii noștri alungați din casele lor, plecînd doar cu niște plase de rafie sau cu niște genți, lăsînd totul în urmă. Nu numai proprietăți și obiecte, ci bărbați, copii rătăciți, membre amputate, cei dragi morți.

În acești ultimi ani lumea s-a schimbat total în afara mea. Am trăit cu toții o ”fractură civilizațională”, cum spunea cineva. După pandemie și acest (lung/scurt? război) nimic nu va mai fi la fel. Cel mai important lucru care mi s-a întîmplat mie este că s-a schimbat ceva radical în lumea din interiorul meu. Nu mă voi mai putea raporta niciodată la cele din jurul meu așa cum am făcut-o pînă în urmă cu doi ani și jumătate.

Indiferent ce se întîmplă de aici înainte, chiar dacă toate s-ar strica dintr-o dată, am trăit o viață bună, extrem de bună, și totul a fost numai har, niciun fel de răsplată pentru vreun merit. Mîntuitorul le-a dat o lecție ucenicilor, vorbindu-le despre veștile care circulau prin tîrg: niște oameni au fost măcelăriți de Pilat, un turn a căzut peste niște ”ghinioniști”. Cînd ucenicii căutau relația dintre cauză și efect, considerînd cumva, precum Petru, că ei merită mai mult, pentru că L-au urmat pe Domnul, Mîntuitorul le spune că acei morți n-au trăit mai rău decît ei.

Cu ce sîntem mai merituoși și mai buni, mai cumsecade și mai demni decît ucrainenii care mor sau se refugiază acum? Cu nimic! Peste țara asta ar trebui să plouă cu foc și pucioasă, cînd sîngele celor 24 de milioane de prunci nenăscuți strigă din pămînt. Și totuși … mîine va răsări soarele și peste cei buni (ca noi?) și peste cei răi (ca Putin?), astăzi a plouat și peste unii și peste ceilalți.

O inimă mulțumitoare este diferită de o inimă mulțumită. Inima mulțumită este în domeniul perfectului pasiv, aspectul este final. Inima mulțumitoare este spre domeniul prezentului activ, aspectul este iterativ, secvențial, continuu. Pentru un creștin practicant, o inimă mulțumitoare pentru bunul nemeritat și răul amînat este atitudinea care ar trebui să se permanentizeze printr-o rugăciune neîncetată.

Autor: Marius David Cruceru, pentru Edictum Dei