„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic […] Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie” (Psalmul 23:1, 4).
Prin harul lui Dumnezeu, astăzi se împlinește o săptămână de când zăbovim în psalmul acesta.
Nădăjduiesc că am avut de învățat lucruri frumoase și de folos, cu toate că este cel mai cunoscut psalm al Scripturii. Am văzut și câteva ciudățenii în psalmul acesta. Psalmistul afirma că atunci când Domnul este Păstorul său, el nu va duce lipsă de nimic. Însă, această expresie nu exclude suferința, necazul, durerea și chiar și moartea. Apoi, psalmistul fără să ne anunțe mai dinainte se oprește din a ne mai vorbi despre Domnul și începe să vorbească cu El. Aici am văzut că este important să le vorbim oamenilor despre Domnul, dar, de asemenea, să vorbim și cu Domnul.
Prezența Domnului, a Păstorului cel bun, în viața credinciosului nu exclude durerea. Există o durere și o suferință pe care el le îngăduie în viața credinciosului, dar, de asemenea, mai este și o durere pe care El o aplică în viața acestuia.
Moartea este descrisă ca o umbră. Atunci când Domnul este Păstorul tău, suferința, necazul și chiar și moartea nu te mai înspăimântă cum obișnuiau s-o facă odată, atunci când nu-L aveai pe Domnul ca Păstor al tău. Acum însă, aceste realități, deși încă triste, nu mai au același efect asupra ta, deoarece perspectiva ta trece dincolo de ele, iar privirea ta este îndreptată înspre Păstorul tău.
„Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie”… oare să fi diminuat aici David impactul toiagului și al nuielei pe pielea omului? Când eram mic am aflat ce înseamnă să se lipească nuiaua din mâna părintelui pe pielea ta. Și, dă-mi voie să-ți spun, era orice mai puțin mângâiere. Însă chiar și durerea aceea s-a schimbat atunci când am conștientizat că e făcută din dragoste, pentru îndreptarea mea. În felul acesta, am fost învățat că faptele mele au consecințe, fie bune, fie rele. Însă eu trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru toate faptele mele.
Înțeleptul Solomon spunea că Domnul mustră pe cine iubește și aseamănă acest lucru cu un părinte care-l mustră pe copilul pe care-l iubește (vezi Proverbe 3:12). Aceeași idee este preluată de autorul epistolei către Evrei, când spune: „«Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește.» Suferiți pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?” (Evrei 12:6, 7).
Când vine vorba de disciplinarea părintească, lucrurile se poate ca adesea să fie foarte confuze, iar aceasta să fie făcută uneori cu părtinire, lucru care nu duce la bine. Însă când vine vorba de disciplinarea din partea lui Dumnezeu, psalmistul spune că aceasta îl mângâie.
Această perspectivă mă rog ca Domnul să ne-o dea și nouă. Să nu uităm faptul că El ne iubește și că din dragoste pentru noi, pentru că dorește îndreptarea noastră, El trebuie să folosească toiagul (pentru îndreptarea noastră) și nuiaua (pentru mustrarea noastră). Însă chiar și așa, acestea sunt o mângâiere pentru sufletul nostru.
Timotei Stoica
Biserica Baptistă din Pătrăuți, Suceava
