Biserici care mor din cauza lipsei relațiilor de prietenie

Numărul creștinilor care fie au încetat să mai meargă la biserică, fie au părăsit biserica, pentru că nu și-au putut face prieteni acolo, pentru a se alătura alteia este în creștere.

O persoană a mărturisit: „Oamenii de la biserică se poartă frumos cu tine, dar nimeni nu devine prietenul tău.”

În anii 1950, sociologul David Riesman a inventat termenul de „mulțime de singuratici”, în parte pentru a descrie comunități de oameni care trăiesc conform unor tradiții și valori comune, dar care abia se cunosc sau se plac unul pe celălalt. Mă tem că biserica este în pericol de a deveni chiar o astfel de mulțime de singuratici.

Pastorii muncesc din greu să fie predicatori și conducători mai buni, se străduiesc să organizeze lucrările din biserică pentru a răspunde cât mai bine nevoilor credincioșilor și fac eforturi să fie misionari, flexibili și inovatori. Toate acestea sunt lucruri bune. Dar este posibil ca toate eforturile de a crește lideri, de a lucra la realizarea unei viziuni și toată planificarea și organizarea să fie în van pentru că dacă nu pot să-și facă prieteni oamenii vor pleca și vor continua în altă parte.

În loc de conferințe, seminarii și ateliere despre cum să-ți dezvolți o viziune în slujire, despre cum să trăiești o viață binecuvântată sau cum poți să-ți găsești darul spiritual poate ar fi mai folositor să începem să-i învățăm pe credincioși cum să-și facă prieteni?

Să devii și să fii prieten nu este ușor. Este nevoie de persistență și de formare. S-ar putea să fie următoarea provocare majoră din biserica ta.

NU E VORBA DOAR DE BISERICĂ

Înainte de a începe să aruncăm învinuiri cu privire la cât de sărace în relații de prietenie pot fi bisericile, trebuie să observăm că aceasta este o problemă la nivelul întregii societăți. În cartea sa, „Social”, Matthew Lieberman citează o serie de rapoarte cu privire la conexiunile sociale ale oamenilor conform unui studiu care a fost făcut în 1985 și apoi repetat în 2004.

Oamenii au fost rugați să-și enumere prietenii ca răspuns la întrebarea: „În ultimele șase luni, cine sunt oamenii cu care ai discutat chestiuni importante pentru tine?”. În 1985, cel mai frecvent număr de prieteni enumerați a fost de trei; 59 la sută dintre respondenți au enumerat trei sau mai mulți prieteni care se potrivesc acestei descrieri.

Dar în 2004, numărul de prieteni cu care puteai discuta chestiuni importante era zero. Doar 37% dintre respondenți au enumerat trei sau mai mulți prieteni. În 1985, doar 10 la sută indicau că au zero confidenți. În 2004, acest număr a crescut la 25 la sută.

După cum a observat Lieberman, „Unul din fiecare patru oameni care trec pe lângă tine nu are pe nimeni cu care să-și împărtășească gândurile.”

OAMENII DIN BISERICĂ SUNT RAREORI BUNI ASCULTĂTORI

Ascultarea este cheia. Când cineva este un bun ascultător, ei sunt capabili să observe asemănări cu altcineva. Este imposibil să arăți empatie sau să observi calitățile unei persoane fără să faci eforturi ca să o asculți mai întâi. Fără o conștientizare a asemănărilor, empatiei și o apreciere a calităților celorlalți, prieteniile pur și simplu nu au cum să înceapă.

Ascultarea nu este același lucru cu auzirea. Terapeuții se referă la ascultarea activă pentru a distinge între a asculta atent ce zice cineva și doar „a auzi” vorbele lor.

Uneori oamenii din biserici pot fi atât de deficitari în a asculta pe altul încât au nevoie să fie învățați. Bisericile ar trebui să organizeze în mod regulat întâlniri în care să-i instruiască pe credincioși în ascultarea activă. Ascultătorii buni știu cum să valorifice toate indiciile non-verbale care arată că ascultă, cum ar fi contactul vizual prietenos, zâmbetul, menținerea unei posturi deschise, oglindirea (reflectarea expresiilor faciale) și eliminarea distragerilor.

De asemenea, ei trebuie să știe cum să utilizeze abilități verbale, cum ar fi amintirea unor lucruri care au fost spuse, adresarea de întrebări pentru mai multă claritate și utilizarea tehnicilor de reflecție (repetarea sau parafrazarea îndeaproape a ceea ce vorbitorul a spus pentru a arăta că a fost înțeles).

Aceste lucruri nu le vin în mod natural la majoritatea oamenilor. Așa cum credincioșii trebuie să învețe cum să se roage, sau cum să înțeleaga învățăturile Scripturii, ei ar trebui instruiți, printre altele, și cum să fie ascultători activi.

OAMENII CREDINCIOȘI EVITĂ ADESEA SĂ SE LASE VULNERABILI

Prietenia înseamnă mai mult decât a asculta, deși acesta este un început esențial. Apropierea de oameni, a deveni prietenii lor, implică ceva mai mult. Implică vulnerabilitate.

Oamenii nu pot deveni prieteni buni doar discutând despre vreme.

A-ți permite să fii vulnerabil ajută cealaltă persoană să aibă încredere în tine, tocmai pentru că te expui emoțional și psihologic. Atunci când lași garda jos ajută să pui bazele unei conexiuni personale mai rapide și mai strânse.

Marele dușman aici este rușinea. Nimic nu ne reduce la tăcere mai eficient decât sentimentul de rușine.

Din păcate, oamenii credincioși sunt adesea printre cei mai rușinați oameni. Acest lucru provine din vechile modele bisericești care pune acces pe aparențe, obligația de a părea tot timpul curat, ordonat și cu o atitudine pozitivă. Posibil ca în biserica noastră să fi învățat să nu arătăm niciodată acele părți din viața noastră care sunt dezordonate, murdare sau jenante. Cred că acest lucru s-ar putea datora faptului că o mulțime de biserici promovează fără să vrea perfecționismul, o condiție în care oamenii întreabă în mod constant: „Oare ce vor gândi frații?”

Dar, așa cum a spus Brene Brown, „Ironia este că încercăm să cosmetizăm situațiile dificile pentru a părea mai acceptabile, dar tot ceea ce suntem reprezintă de fapt suma tuturor experiențelor noastre, inclusiv a momentelor în care am eșuat.”

Brown mai scrie că: „Dacă putem împărtăși povestea noastră cu cineva care răspunde cu empatie și înțelegere, atunci rușinea nu poate supraviețui.”

Este în curajul vulnerabilității, în care găsim legături cu alții și apoi, eventual, ni-i facem și prieteni.

OAMENII CREDINCIOȘI TREBUIE SĂ FIE MAI PUȚIN OCUPAȚI

Prieteniile necesită timp. Este lucrul pentru care care partenerii de căsnicie și prietenii se luptă cel mai mult – disponibilitatea.

În cartea sa despre prietenie, autorul Daniel Hruschka citează studii privind cauzele conflictului în prietenie și constată că cele mai frecvente se rezumă la angajamentele de timp. Petrecerea timpului cu cineva este un indicator sigur că îl prețuiești, iar sentimentul lipsei de valoare este un ucigaș sigur al prieteniei.

Un raport  al New York Times a concluzionat că „principala motivație a relațiilor de lungă durată este reciprocitatea – returnarea apelului unui prieten.” Raportul face trimitere la un studiu care concluzionează că pentru ca prieteniile să fie de durată atunci prietenii trebuie să aibă contact cel puțin o dată la fiecare 15 zile. Dacă vrem ca bisericile noastre să fie locuri mai prietenoase, trebuie să încurajăm oamenii să-și facă timp pentru prieteni.

Prieteniile strânse nu apar între credincioșii care fac parte din comitet sau cei care participă la un grup de studiu biblic împreună. Prieteniile se solidifică adesea în conversațiile care apar atunci când oamenii se simt în largul lor împreună. Atunci când sunt în natură, când fac un grătar, când pleacă cu cortul împreună, în drumeții, când participă la un picnic, când se strâmbă – acestea sunt ocaziile în care oamenii lasă garda jos, se conectează și își împărtășesc gândurile mai profund.

Dacă programul unei persoane este aglomerat tot timpul cu participarea la activități religioase, indiferent de cât de bune ar putea fi, ar putea exista o problemă. Încurajarea credincioșilor să participe la activități bune, distractive, non-religioase este și ea  importantă în relațiile de prietenie.

POVARA NU AR TREBUI SĂ FIE PE NOUL-VENIT

Foarte mulți credincioși știu cât de greu este să spargi gheața când începi să frecventezi o biserică nouă. Noul venit este cel care trebuie să intre în conversații. Noul venit trebuie să găsească puncte comune de interes.

Lucrurile nu ar trebui să fie deloc așa, nu ar trebui să fie responsabilitatea nou-venitului. Bisericile ar trebui să învețe să întruchipeze harul și ospitalitatea Evangheliei și să se străduiască să fie mai asemănătoare cu Hristos, prietenul păcătoșilor. Tereza de Avila a scris: „Dacă Hristos Isus locuiește într-o persoană ca prietenul său, acea persoană poate îndura toate lucrurile, pentru că Hristos ne ajută și ne întărește și nu ne abandonează niciodată. El este un prieten adevărat.”

Sursa: Church Leaders