A trecut și Crăciunul…

Nu știu ce a însemnat Crăciunul pentru tine. Pentru familia Furdui a fost probabil cel mai greu Crăciun. Am avut ocazia sa petrec Crăciunul alături de Petre si Camelia. Poate tu ai avut o masă plină, sănătate, pe toți cei dragi în jurul tău și totuși ai trăit nemulțumit.

Camelia și Petre ar fi vrut și ei să poată să sa se bucure de așa ceva, dar casa le este pustie!

Nu au putut să se bucure nici măcar o clipă! Peste casa lor domnește o liniște atât de adâncă, parcă ucigătoare; inimile le sunt rănite și întristate, iar dorul după copilașii lor le umple tot mai des ochii de lacrimi. Sunt măcinați de gândul că cei șapte copilași ai lor pentru care și-au sacrificat viața, și pe care i-au iubit și îi iubesc mult, au fost luați cu forța de Jugendamt și duși departe de dragostea lor.

În mijlocul acestei tăceri din când în când cinci turturele mai fac puțină gălăgie, cântă, dar parcă sunetul și cântecul lor inspiră tristețe și nesiguranța… a fost un Crăciun trist.

Nu mai există dorul de a sta la un ceai sau a mânca un prânz cu cineva, în tot acest timp petrecut cu ei mi-am dat seama că de fapt pentru ei nimic nu mai are sens. Mâncarea nu mai este mâncare, ziua nu mai este zi, iar noaptea a devenit ceva care de fapt abia aștepți sa treacă.

Singurul lucru pe care mama îl mai putea face, și care parcă îi mai dădea un plus de energie sa meargă înainte, erau momentele în care răsfoia multele fotografii – îmi arăta cu atâta dragoste fotografiile cu Lea, o sorbea din priviri pe micuța Lea. Răsfoiam împreună albumele de poze cu copilașii lor. Am aflat așa de multe lucruri despre ei. Sunt niște copii atât de inteligenți și minunați, copii pentru care acești părinți au făcut mari sacrificii, au făcut tot ce au putut să îi țină aproape unii de ceilalți și aproape de Dumnezeu.

Mi-am dorit mult să văd copiii de Crăciun, acesta a fost scopul vizitei mele în Walsrode, în Germania. În ziua de 26 decembrie am rugat pe cineva să mă ducă la căminul fetelor, am luat cu mine niște dulciuri și am mers la căminul lor. Când am ajuns acolo mi s-a spus că nu pot intra, i-am rugat sa mă lase să îmi văd nepoatele pentru 5 minute. Le-am spus că am călătorit din Statele Unite ale Americii special sa mă întâlnesc cu ele, că m-aș bucura și două minute sa le văd, doar să le dau aceste dulciuri. Dar încercarea de a-mi vedea nepoatele nu a avut succes.

În ziua următoare, luni 27 decembrie, m-am prezentat la birourile Jugendamt și am cerut sa îmi dea voie să vizitez toți nepoții mei pentru 90 de minute. Le scrisesem un e-mail în data 17 iunie (6 luni înainte) cerând să îmi programeze o vizită cu copiii. Nu am primit niciun răspuns de la ei. La fel s-a întâmplat cu scrisoarea recomandată. Nimeni nu mi-a răspuns la mesaje, dar când am ajuns la ei nu m-au lăsat să vizitez copiii.

Am încercat sa iau legatura cu mai mulți reprezentanți de la Jugendamt, iar în cele din urmă l-am contactat pe șeful departamentului, domnul J. Köhne. I-am scris un e-mail și l-am sunat rugându-l să mă ajute să-mi văd nepoții, dar din păcate, mi-a spus că nu poate face nimic pentru mine. Nu a contat faptul că eu îi contactasem cu șase luni înainte rugându-i să îmi programeze o întâlnire cu nepoții și nepoatele mele, ceea ce pentru mine este un drept legal!

Nu cred că un astfel de sistem este corect, mai ales într-o țară ca Germania. Și niște criminali ar fi fost tratați mai bine! Este inadmisibil ceea ce se întâmplă în acest departament al Judendamtului Bad Fallingbostel.

Dragi copii, dacă cumva veți vedea acest mesaj, aș vrea să știți că părinții voștri vă iubesc și vă așteaptă acasă în fiecare zi. Dragostea pentru voi copleșește inima lor. De dragul vostru ei nu vor înceta să lupte pentru voi, până ce vă vor vedea din nou acasă!

Fiți curajoși!

Ana Furdui