Care durere sau suferință este mai mare?

Iată o întrebare în dreptul căreia greu se poate veni cu un răspuns obiectiv. Unul dintre răspunsurile pe care le-am auzit cu mai mulți ani la întrebarea aceasta este următorul: „Durerea mea este cea mai mare, deoarece este a mea și o simt.”

Da, deși acest răspuns nu poate fi contestat, el este foarte subiectiv și nu răspunde problemei noastre. Unul dintre adevărurile absolute pe care niciun adept al adevărului relativ nu-l poate contesta este realitatea suferinței. Întrebarea nu este dacă un om în viață va suferi sau nu, ci când va avea parte de o suferință sau alta.

De o săptămână de zile sunt cumva legat mai mult de pat și cu greu mă ridic și fac câțiva pași. Am meditat mai mult la subiectul suferinței și am ajuns la o concluzie legată de întrebarea din titlul acestui articol. Chiar și acum, articolul acesta îl scriu fiind întins în pat.

Care durere sau suferință este cea mai mare? Să fie oare cea mai mare în intensitate? Se poate, însă nu cred că sunt multe situațiile acestea. Însă care este atunci cea mai mare durere? Personal cred că aceea pe care o ai de dus mai multă vreme. Mare nu neapărat în intensitatea ei, cât mai degrabă în lungimea ei. Mulți s-au arătat bravi când a fost vorba de o suferință intensă, dar de scurtă durată. Se poate să fi fost și datorită adrenalinei sau pur și simplu datorită unei hotărâri puternice.

Însă chiar și hotărârile puternice încep să scadă în timp, dacă situația nu se îmbunătățește. Da, și stejarul falnic care rezistă furtunilor și vânturilor puternice, după ani și ani de zile (dacă nu-l va găsi între timp vreun drujbist), va fi un vânt sau o furtună puternică ce îi va veni de hac și-l va doborî la pământ.

Mă gândesc la Ioan Botezătorul, cel despre care Domnul Isus a spus că este cel mai mare om născut din femeie, cel care a pregătit calea Domnului, cel care a fost martor la manifestarea Trinității de la botezul Domnului. A ajuns să fie în închisoare și suferința lui nu mai trecea. Atunci au apărut îndoielile.

Mă gândesc și la viteazul David, căruia Dumnezeu i-a dat o mulțime de biruințe împotriva vrăjmașilor săi și chiar și împotriva lui Saul (îmi place că Biblia face distincția aceasta. Cu toate că Saul îl considera vrăjmaș pe David, David nu l-a considerat dușman pe Saul). Însă, chiar și viteazul David a tremurat. La ce anume a tremurat? Ce l-a făcut să nu mai fie atât de viteaz? Gândul că va trebui să fugă la nesfârșit de Saul și că în cele din urmă avea să fie ucis într-o zi de mâna lui Saul. Lucrul acesta l-a făcut să fugă la filisteni. Tocmai dorința de a scăpa de o suferință care părea că nu se va mai sfârși niciodată (vezi 1 Samuel 27-30)!

În suferință se pot petrece următoarele lucruri:
· Poți ajunge uituc. Pur și simplu să dai uitării faptul că Dumnezeu, în trecut, de atâtea ori te-a scos din situații aparent imposibile.
· Poți ajunge să te îndoiești de suveranitatea lui Dumnezeu. „Da, o fi Dumnezeu suveran, dar se pare că a scăpat de sub control situația în care mă găsesc eu.” Sau: „Dacă Dumnezeu e suveran, de ce nu intervine El și în dreptul meu?”
· Poți ajunge să te îndoiești de credincioșia lui Dumnezeu.

Care este soluția pe care o ai la îndemână atunci când treci printr-o suferință de lungă durată? Nu descuraja. Nu uita, Dumnezeu a fost, este și va fi credincios făgăduințelor pe care le face. Nu căuta răspuns la întrebarea „De ce?” („De ce eu?”; „De ce durerea aceasta?”; „De ce acum?” etc.).

Îmi place grozav de mult încredințarea pe care a avut-o Pavel și pe care o menționează în Filipeni 1:6: „Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.”

Biblia este plină de exemple de oameni care și-au pus încrederea în Dumnezeu și I-au rămas credincioși în ciuda suferinței de care aveau parte. Îți aduci aminte de tânărul Iosif din Vechiul Testament și de câte nedreptăți a avut el parte? Însă chiar acolo, în mijlocul nedreptăților, Dumnezeu a fost cu el. Îți aduci aminte de cei trei tineri credincioși din Babilon? Dumnezeu a fost cu ei și în cuptorul aprins. Îți aduci aminte de bătrânul Daniel, care chiar și la bătrânețe și-a păstrat obiceiul de a se închina lui Dumnezeu și care, din cauza aceasta a fost aruncat într-o groapă cu niște fiare sălbatice? Dumnezeu, prin îngerul Său, a fost cu el acolo.

Oricât de lungă pare a fi suferința prin care treci, te îndemn să nu uiți acest adevăr: Dumnezeu nu-Și abandonează copiii! Hristos, Păstorul cel bun, nu-Și abandonează oile!

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta mea biruitoare” (Isaia 41:10). Ai observat că în acest verset nu este făgăduită scutirea de suferință sau scăparea de ea? Însă există o promisiune mult mai măreață și mai minunată: prezența, puterea, sprijinul și biruința lui Dumnezeu. Ce ne-am putea dori mai mult decât atât?

Domnul fie lăudat!

Stoica Timotei