Nu am avut niciun fel de relație cu tatăl meu în copilărie. Muncea din greu pentru noi, însă era mereu plecat. Nu avusese frați sau surori, așa că nu vorbea prea mult. Nu m-am simțit apropiată de el niciodată. De fiecare dată când îl întrebam dacă avem voie să facem un anumit lucru, ne răspundea: „Nu”. Am învățat să nu-l mai întrebăm nimic. Dar știu că mă iubea, totuși.
Nici eu nu am avut frați și nici vreo relație apropiată cu vreun bărbat în copilărie. Părinții mei se certau tot timpul. Mama nu era mulțumită de tata și îmi destăinuia ceea ce nu-i plăcea, mereu. În ciuda acestor lucruri, am avut o copilărie minunată; mama stătea acasă să aibă grijă de noi și tata venea acasă în fiecare seară și petrecea sfârșiturile de săptămână în familie.
L-am cunoscut pe soțul meu în ultimul semestru al facultății. Ne-am simțit foarte atrași unul de altul și ne simțeam bine împreună. Am început să vorbim serios despre relația noastră în februarie 1980 și în decembrie ne-am căsătorit.
Când am început să mă întâlnesc cu Ken, am găsit diferite modalități prin care să-l critic. Mi-a spus mai deunăzi că a găsit o scrisoare de-a mea din timpul facultății, în care îi spuneam că nu mai pot sta lângă el în sala de mese, pentru că mânca fără maniere. Acum că sunt mai bătrână și mai înțeleaptă, îmi dau seama cât de manipulativă eram. A fost un lucru greșit, însă am auzit-o adeseori pe mama cicălindu-l pe tata pentru felul cum mănâncă. Nu am avut un exemplu de soție supusă, cu frica lui Dumnezeu.
Ne certam destul de des, însă Ken m-a cerut de soție în ciuda acestui lucru. Știa că îl iubesc pe Dumnezeu și aș fi o mamă bună. Am spus „Da” pentru că știam că era un om integru și bun. Aveam aceleași idealuri în viață. Îmi doream atât de mult să fiu îndrăgostită nebunește de el, cum vedeam în filme, dar nu eram. Din fericire, am fost destul de înțeleaptă pentru a mă căsători cu el chiar dacă nu eram mistuită de pasiune. Însă eram îngrijorată.
Știți restul poveștii. În primii 20 de ani de căsnicie ne-am certat destul de mult. Eram o soție arțăgoasă. Copiii noștri n-au văzut lucrul acesta. De fapt, unul dintre fiii noștri mi-a spus într-una din aceste zile că nu ne-a auzit certându-ne niciodată. Nu am țipat unul la altul niciodată, nu am trântit ușile, nu ne-am făcut în fel și chip etc. Ne certam fără să ridicăm tonul. Copiii noștri credeau că doar discutăm unul cu altul.
Acum, că suntem căsătoriți de 41 de ani, pot să vă spun că sunt atât de recunoscătoare că m-am căsătorit cu el! A fost un soț și tată minunat, acum este un bunic grozav. Muncește din greu, îl iubește pe Dumnezeu și pe ceilalți. Prea multe femei tinere cred că trebuie să fie îndrăgostite nebunește și pasional de un bărbat pentru a se putea căsători. Nu este adevărat. Este foarte bine dacă ești îndrăgostită nebunește de bărbatul cu care urmează să te căsătorești! Dar nu întotdeauna lucrurile funcționează așa. Sentimentele de dragoste pasională sunt doar sentimente. Temelia sentimentelor nu poate susține o căsnicie durabilă. Dragostea, în accepțiunea lui Dumnezeu, și angajamentul – acestea fac ca o căsnicie să dureze o viață întreagă.
Vă mai dau un indiciu, dragi tinere. Începeți-vă căsnicia gândindu-vă cum veți putea să faceți viața viitorului soț mai bună, slujindu-l și învățând să-l mulțumiți în loc de a aștepta ca el să facă lucrul acesta. Eu am greșit în acest aspect. Regula „Este mai ferice să dai decât să primești” se aplică și în cazul căsniciilor.
„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” (1 Corinteni 13:4-8)
Lori Alexander, The Transformed Wife
