Cu toţii ne temem. Frica este înscrisă în ADN-ul nostru şi lucrează în noi, de când deschidem ochii în lumea asta şi până îi vom închide. Cu toate astea, nu toţi avem aceleaşi frici şi nu ne temem cu toţii la fel. Sunt frici pe care am reuşit să le biruim, dar sunt şi frici cu care încă ne luptăm.
Din punctul meu de vedere, există cel puţin două feluri majore de frică.
Prima este frica instinctuală, sănătoasă, naturală. Ea este o reacţie a instinctului nostru de supravieţuire. În anumite situaţii periculoase, acest instinct transmite semnalul fricii pentru a proteja corpul de pericolele din jur, pentru a le face faţă, dar şi pentru a le confrunta.
Dacă mergi pe marginea unei prăpăstii, este normal să ai un gol în stomac. Instinctul de supravieţuire te va împinge cât mai departe de prăpastia adâncă. Există riscul real să cazi şi să mori. Dacă bucătăria ta ia foc şi flăcările cuprind toată încăperea, este perfect normal să îţi fie frică şi să fugi, ca să îţi salvezi viaţa. Dacă ştii, spre exemplu, că vecinul tău are Covid-19, este normal să nu îl îmbrăţişezi.
Aceasta este o frică naturală, care este o reacţie a instinctului de supravieţuire, unul dintre cele mai puternice instincte umane. Viaţa este protejată în felul acesta şi trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că a pus în noi astfel de instincte, care să ne protejeze!
A doua este frica nesănătoasă, sau distructivă. Ea este o creaţie a lumii noastre imaginare. Această frică este ca o mlaştină mizeră, care înghite tot ce cade în ea. Vorbim aici de: frica de a nu fi acceptat; frica de părerea celor din jur; frica de a vorbi în public; frica de boli ireale; frica de ziua de mâine; frica de diavol; frica de moarte; frica de eşec; frica de a nu cădea drobul de sare peste copilul înfăşat şi alte feluri de frici distructive.
Atunci când frica de necunoscut este preluată de imaginaţia noastră, se naşte în noi una dintre cele mai periculoase şi bizare frici: frică de propriile scenarii. Cum lucrează ea?
În faţa unor situaţii necunoscute, noi nu mai avem control, iar când ne pierdem controlul asupra situaţiilor sau asupra mediului înconjurător, începem să ne temem. În faţa noastră e întuneric şi habar nu avem ce pericol poate ieşi din întuneric. Dacă am şti ce e acolo, ne-am echipa corespunzător şi am înfrunta pericolul. Dar nu ştim. Dacă pericolul e mult mai mare decât ne aşteptăm? Şi atunci ce face omul pentru a preîntâmpina astfel de scenarii? Îşi imaginează cel mai mare pericol, cea mai gravă situaţie şi cel mai încurcat scenariu. Şi de ce face asta? Ca în cazul în care pericolul e într-adevăr mare, el să fie cumva pregătit psihic pentru situaţia respectivă. Se încearcă atenuarea unui posibil șoc fatal.
Însă aşa se nasc fobiile şi schizofreniile. Şi uite aşa ajung oamenii să vadă monştri la fiecare colţ de stradă, nu doar în peşterile întunecate.
Nici nu ne putem închipui cât de mult este afectată Împărăţia lui Dumnezeu – şi în particular Biserica – din cauza fricilor noastre imaginare. Românul, spunea cineva, suferă de „scenarită”, iar diagnosticul acesta, se pare, este cât se poate de real. Românul evanghelic, din păcate, nu a reuşit să se elibereze de fricile acestea imaginare, deosebit de periculoase. Putem explica altfel goana nebună după senzaţional şi după scenarii apocaliptice, care mai de care?
Experienţa vieţii ne învaţă totuşi că şansele ca ceea ce ne imaginăm să devină realitate sunt aproape infime. Nu sunt chiar zero – uneori coşmarurile imaginate devin realitate – dar sunt, procentual vorbind, extrem de reduse. Cu toate acestea, frica experimentată este cât se poate de reală. Noi nu trăim experienţa imaginată – scenariul e doar în mintea noastră – dar frica resimțită e reală. Iar frica aceasta ne distruge şi pe interior, şi pe exterior. În mlaştina fricii distructive, raţiunea nu mai funcţionează. Oamenii pot ajunge – la propriu – să îşi dea în cap pentru o conservă de fasole, de frică să nu moară de foame.
Care e provocarea noastră, în aceste zile când mlaştina fricii îi cuprinde pe cei mai mulţi oameni? Cu ajutorul Duhului Sfânt ne vom pune încrederea în Dumnezeu şi, în ciuda fricilor pe care le experimentăm, vom alege să mergem înainte! Din moment ce Duhul Sfânt e în noi, avem deja puterea să biruim orice frică. Doar Duhul ne înalţă deasupra fricilor noastre.
Să învăţăm, măcar în ceasul de pe urmă, să trăim prin Duhul şi să biruim orice frică, prin Isus Hristos, Domnul Păcii!
Laurentiu Balcan, pentru Edictum Dei
