În obișnuitul peisaj evanghelic, cam de când lumea, unul dintre personajele creștine care nu lipsește cam în nici o biserică este credinciosul pe care mie îmi place să îl numesc „întârziatul”. El are obiceiul de a întârzia la liturghie, parcă nu se simte în largul lui dacă nu ajunge cu cinci-zece minute (la unii chiar mai mult) după începere.
Nu vorbesc aici despre aceia cărora li s-a mai întâmplat uneori să întârzie, ci despre aceia care întârzie „din principiu”. Evident, motivele întârzierii variază de la caz la caz, nu încerc să spun că toți cei care obișnuiesc să facă asta ar trebui „băgați în aceeași oală” (spre exemplu, sunt oameni care întârzie pentru că ies de la locul de muncă la o anumită oră și nu pot ajunge în timp la Adunare – nu despre ei vorbesc, ba chiar astfel de oameni sunt de lăudat pentru efortul pe care îl fac).
Mă adresez aici cu privire la cei care ar putea, cu un efort minim, să ajungă la timp. Și ceea ce vreau să spun cu această ocazie e un lucru care ar trebui să motiveze astfel de persoane să își revizuiască atitudinea și să își schimbe obiceiul. Da, nu se vorbește în Biblie despre întârziatul la biserică, dar putem să deducem din câteva texte biblice care ar trebui să fie atitudinea noastră în ce privește punctualitatea.
Când citim despre lucrarea Domnului în lume, în favoarea oamenilor, observăm că El nu are obiceiul să întârzie, ci că lucrează mereu la timp. Apostolul Petru spune că „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii” (2 Petru 3:9). Pe Habacuc îl anunță Dumnezeu că profeția primită are o vreme hotărâtă (Habacuc 2:3), iar autorul epistolei către Evrei ne vorbește despre punctualitatea lui Dumnezeu când spune că „Cel ce vine va veni și nu va zăbovi (întârzia)” (Evrei 10:37).
Cel mai bine se reflectă acest adevăr în venirea în lume a lui Hristos, care s-a realizat la timp, nu mai târziu decât trebuia: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…” (Galateni 4:4). Hristos a afirmat această punctualitate a lui Dumnezeu în realizarea planului său spunând că venind în lume „s-a împlinit vremea” (a venit timpul). Ba mai mult, chiar în desfășurarea unor evenimente în ceea ce Îl privea a căutat să se sincronizeze spunând în unele situații că nu e timpul potrivit: „nu Mi s-a împlinit încă vremea” (Ioan 7:8).
În esență, ceea ce vreau să surprind este ideea că Dumnezeul căruia ne închinăm (și Hristosul prin care ne închinăm) e unul al timpului potrivit, care nu întârzie niciodată și trebuie cinstit în același fel.
În acest punct ar trebui să ne întrebăm în ce măsură reflectă atitudinea noastră în închinarea comună acest adevăr. Închinarea ta și a mea în biserică nu se rezumă la rugăciune, cântare etc, ci include și unele aspecte care s-ar putea să le considerăm nu prea importante, precum punctualitatea.
Probabil că cineva ar întreba ceva de genul: „Dar nu e suficient că vin?” Aș vrea să ne aducem aminte că nu venim la liturghie în primul rând pentru a satisface un pastor/preot, familia, biserica, ci pentru a ne închina lui Dumnezeu în împărtășire frățească.
Reflectă obișnuința de a întârzia fără motiv respectul și închinarea de care Dumnezeu este vrednic?
Alex Ghiță, pentru Edictum Dei
