Nu vorbesc despre industria de filme creștină, care a produs filme ca God is not dead, I still Believe sau The Ultimate Gift. Unele dintre ele sunt minunate, în limitele lor. Vorbesc despre filme subtile, bine scrise, cu o cinematografie frumoasă și cu o perspectivă valoroasă asupra lumii și condiției umane.
Un prieten de-al meu mi-a dat răspunsul, care era evident: Hollywoodul de azi este condus de stânga politică și e aproape imposibil să te afirmi în această cultură fără a te alinia acestei ideologii.
Susțin de multă vreme faptul că dreapta politică trebuie să înceteze a încerca să aibă un impact asupra culturii prin declarații publice. Să nu mai investească bani în echipe de experți care sprijină reticența timorată față de inovație și care abia zgârie suprafața tensiunii sociale. Ar trebui să înceapă să creeze artă și cultură, să-și asume riscuri, luând exemplul stângii politice, care a făcut întocmai.
În 1967, Jann Wenner, un student, a luat cu împrumut 7500 de dolari și a fondat revista Rolling Stone. În aceeași perioadă, un alt student, numit Martin Scorsese, a absolvit Universitatea de film din New York. Mii de alți oameni talentati erau deja instituiți în această industrie și au început să îi direcționeze mersul. În 1968, Academy Awards a nominalizat 5 producții pentru categoria „cel mai bun film”: Guess Who’s Coming to Dinner, The Graduate, In the Heat of the Night, Bonnie and Clyde și… Doctor Doolittle. Doar acesta din urmă era un produs al vechiului sistem de studio.
Acești artiști revoluționari deja puneau bazele pentru ceea ce va deveni noua clasă conducătoare liberală. Au creat artă de calitate și au făcut o mulțime de bani. Acum această clasă a devenit coruptă, respingătoare și lipsită de idei artistice valoroase.
În pofida acestor lucruri, nu există nicio revanșă a conservatorilor. Ei reacționează doar la arta celorlalți, nu o creează. Îi categorisesc pe actori ca fiind leneși și răsfățați, ceea ce, ironic, este un mod de a evita munca grea care trebuie făcută cand vrei sa creezi opere de artă. Alec Baldwin este un stângist cu gura mare și un ghimpe în coasta Hollywoodului, însă provine dintr-o familie din Long Island, din clasa muncitoare și a riscat totul pentru a putea juca. Este o poveste măreață, îndrăzneață, de succes.
Dacă ne uităm la scenariști, nu găsim mulți care să comunice ideile la fel ca C.S. Lewis sau G.K. Chesterton în industria producțiilor cinematografice. Adevărul este că ei există, dar nu scriu pentru ramura conservatoare, deoarece publicul nu dorește artă care să comunice mesajul, ci artă care este folosită de mesaj. Aici este marea diferență dintre arta și propagandă.
Producțiile creștine sau conservatoare sunt mai predispuse la a ecraniza teme propagandistice în detrimentul artei, pentru că se centrează pe a comunica o temă creștină sau conservatoare: puterea rugăciunii, puterea credinței, puterea a ceva, iar apoi subiectul se țese în jurul acelui mesaj. Acest lucru este adevărat chiar și când povestea relatată este adevărată. Cercetarea în profunzime a caracterului ființei umane ar trebui să fie mai importantă decat transmiterea directă a mesajului. De aceea, cea mai mare parte a dialogurilor din filmele sus-menționate încalcă regula clasică a literaturii: „arată, nu afirmă.”
Este greu să creezi artă valoroasă, de calitate. Ai nevoie de bani (pe care mulți conservatori îi au, dar nu îi cheltuiesc pentru a influența cultura). Sunt o mulțime de povești care merită să fie spuse lumii. De ce să fie întotdeauna adepții stângii cei care le relatează?
După un articol de Mark Judge, The Stream
