Oricât de distractive ar fi meme-urile sau serialele, cititul – nu privitul – rămâne piatra de temelie a civilizației noastre.
Cei care nu caută în mod activ cărți sau articole, inevitabil trăiesc vieți mai limitate, fiindcă proza vastă rămâne cea mai eficientă modalitate de a comunica idei complexe. Dacă lectura nu trece de cerințele e-mailului unui coleg sau ale laconismului mesajului unui prieten pe social media, trăiești precum un străin în propria-ți limbă nativă, mișcându-te prin lume parțial orbit ca un cetățean de rang secund, fără pașaport către idei.
Acesta este motivul pentru care milioane de lire sunt cheltuite anual pentru îmbunătățirea ratei de alfabetizare. Dar omniprezența chip-ului pentru computer a însemnat că toată afacerea lecturii, experiența fizică a contactului cu literatura, a adus schimbări dramatice pe care ne chinuim să le acceptăm, să nu mai pomenim de a le înțelege.
Cititorii petrec multe ore citind de pe ecran, dar, cu toate astea, vânzările de cărți rămân la niveluri record. Tehnologia a schimbat felul în care interacționăm cu textul și limbajul și, în consecință, cu ideile altora; este timpul să ne gândim mai profund și mai productiv la această schimbare.
Ca elev, concentrarea mea era pe textele înseși. Deși cunoșteam multe despre viețile lui George Eliot sau D. H. Lawrence, eram capabil să le las deoparte când citeam literatură. Învățasem să citesc cuvintele din fața mea. Deși avertismentele se întrezăreau, nimeni nu insista să adaug ceva străin experienței, cu siguranță nimic atât de nesuferit precum politica sau la fel de sucit precum psihologia pop. Eram liber să citesc.
Această libertate se disipează încet-încet.
În literatura contemporană a devenit din ce în ce mai dificil să separăm autorul de operă, fiindcă în lumea reală brand-ul și personalitatea autorului au fost puse cu entuziasm la vânzare cu mult înainte ca orice text nou să apară pe piață. Din ce în ce, primul meu contact cu orice autor contemporan a fost mijlocit de reprezentările lui în media, mai degrabă decât orice ar fi scris acesta.
Dacă folosești un computer pentru a genera cuvinte, el îți va oferi toate oportunitățile imaginate pentru a le decora cu informație adițională despre tine. În spatele oricărei tastaturi se ascunde o bază de date care leagă potențial computerul de toate celelalte computere, care își amintește tot ce i se spune și care invită utilizatorul să devină o comoditate.
Așa că am început să cultiv un mod cu totul nou de lectură, un mod ce îmi permite ceva din acea puritate esențială de care mă bucuram înainte ca lumea să se schimbe.
Înainte să iau o decizie conștientă să citesc ceva, mă gândesc la motivul pentru care aș vrea să o fac, în primul rând.
În domeniul privat, acel spațiu egoist unde citesc din motive ce nu au nimic de-a face cu cerințele profesionale, să mă gândesc la aceste motive nu este doar un exercițiu pragmatic. Niciodată, spre exemplu, nu mă întreb, ca în cazul lecturilor profesionale, „este această carte ceva pe care l-aș împărtăși?” În loc, întreb „este asta ceva de care probabil mă voi bucura și din care voi câștiga ceva?” Răspunsul poate necesita să mă gândesc la experiențele precedente cu autorul. Sunt mai predispus să mă întreb „ce din ceea ce îl privește pe acest autor va trebui lăsat deoparte?” decât „ce trebuie să rețin?”
În mod neașteptat, asta îmi permite să separ procedeul alegerii de cel al cititului. Îmi curăță complet papilele gustative ale lecturii. Înainte să întorc prima pagină sau să dau click pe o fereastră, mi-am recalibrat cu succes relația cu cuvintele de pe foaie sau ecran.
Acum citesc din nou doar ce se află în fața mea, pentru a putea auzi mult mai limpede ce se spune. Încep să îi redescopăr treptat pe toți acei autori invizibili și, în consecință, mai presus de toate, și eu sunt un cititor mult mai bun.
După un articol de Joe Nutt pentru Quilette
