Meditații la Psalmi: Un cuvânt despre laudă (2)

(…) Însă cel mai evident fapt despre laudă – fie că e despre Dumnezeu sau despre altceva – mi-a scăpat în mod straniu. M-am gândit la ea ca la un compliment, o aprobare sau acțiunea de a onora pe cineva. Nu observasem niciodată că orice bucurie legată de ceva se revarsă spontan în laudă, exceptând cazul în care (uneori, în ciuda faptului că) timidității ori fricii de a nu-i plictisi pe alții i se îngăduie, în mod deliberat, să-i pună frâu. Lumea răsună de laude – iubiți care își laudă amantele, cititori care-și laudă poetul favorit, drumeți care laudă un peisaj de țară, jucători care laudă meciul favorit -, laude privitoare la vreme, vinuri, feluri de mâncare, actori, mașini, cai, colegii, țări, personaje istorice, copii, flori, munți, timbre rare, gândaci rari, uneori chiar și politicieni și cercetători. Nu observasem că cele mai la locul lor și totodată cele mai echilibrate și cuprinzătoare minți lăudau cel mai mult, în vreme ce excentricii, neadaptații si nemulțumiții lăudau cel mai puțin. Criticii buni găseau câte ceva de lăudat la multe lucrări imperfecte, cei răi îngustau continuu lista de cărți pe care ne-ar fi permis să le citim. Omul sănătos și fără mofturi, chiar dacă a fost crescut în lux și este bun cunoscător al bucătăriei de calitate, poate lăuda o masă foarte modestă; dispepticul și snobul găsesc cusururi pretutindeni.

Exceptând cazurile în care circumstanțe potrivnice interferează în mod intolerabil, lauda pare să fie o expresie audibilă a sănătății interioare. Își păstrează acest statut și când, din neîndemânare, formele ei de expresie sunt stângace sau chiar ridicole. O știm prea bine, multe poezii de laudă scrise în cinstea unei persoane iubite sunt la fel de slabe ca imnurile noastre bisericești neinspirate, iar o antologie de poezie de dragoste publicată si republicată mereu pentru uzul publicului ar fi probabil, în materie de gusturi literare, o caznă la fel de cumplită precum colecția de Imnuri vechi și moderne (Hymns Ancient and Modern, colecție de imnuri religioase folosite în Biserica Anglicană. Prima ediție a fost publicată în 1861 –n.t.). Nu observasem nici că, după cum oamenii laudă spontan ceea ce prețuiesc, la fel de spontan ne îndeamnă să ne și alăturăm laudelor lor: „Nu-i așa că e minunată? Nu-i așa că a fost splendid? Nu crezi că e magnific?” Când Psalmiștii spun tuturor să-L laude pe Dumnezeu, ei fac ceea ce fac toți oamenii când vorbesc despre ceea ce le pasă. Dificultatea mea de ordin mai general cu privire la lauda adusă lui Dumnezeu se prezenta astfel: eu refuzam tuturor în mod absurd, în relația cu Valoarea supremă, ceea ce ne place să facem, ceea ce nu putem să nu facem în relația cu orice alt lucru pe care-l prețuim.

Cred că ne place să lăudăm lucrurile de care ne bucurăm, fiindcă lauda nu doar exprimă, ci și completează bucuria, este împlinirea ei firească. Nu pentru a se complimenta își tot spun îndrăgostiții cât de frumoși sunt; încântarea rămâne incompletă până ajunge să fie exprimată. Este foarte frustrant să descoperi un autor nou și să nu poți spune cuiva cât de bun este; să ajungi deodată, după ce ai trecut de cotitura unei poteci, pe o vale alpină de o grandoare neașteptată și atunci să trebuiască să taci, fiindcă oamenilor care sunt cu tine nu le pasă de ea nici cât negru sub unghie; să auzi o glumă bună și să nu găsești pe nimeni cu care s-o împărtășești (ascultătorul ideal a murit cu un an în urmă).

Lucrurile stau la fel chiar și când expresiile noastre sunt inadecvate, cum, de altfel, și sunt de cele mai multe ori. Dar cum ar fi oare dacă am putea lăuda cu adevărat și deplin chiar și astfel de lucruri la perfecțiune – ajungând să exprimăm în poezie, muzică sau pictură elanul apreciativ care se arată imposibil de stăvilit? Atunci într-adevăr obiectul ar fi apreciat pe deplin și încântarea noastră ar ajunge la desăvârșire. Cu cât obiectul este mai valoros, cu atât încântarea va fi mai mare. Dacă ar fi posibil ca un suflet creat să aprecieze în mod deplin (în cea mai deplină măsură care poate fi concepută la o ființă finită), adică să iubească și să-și găsească plăcerea în cel mai prețios obiect dintre toate și să confere totodată acestei încântări expresia perfectă, clipă de clipă, atunci sufletul respectiv ar avea parte de beatitudinea supremă.

Din această perspectivă mi-e cel mai ușor să înteleg învățătura creștină care spune că „Cerul” este o stare în care îngerii acum, iar oamenii în viața de apoi, se îndeletnicesc de-a pururi cu lauda lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă, cum s-ar putea crede în mod nefericit, că este un soi de „slujbă de biserică”. „Slujbele” noastre, atât prin modul în care se desfășoară, cât și în ce privește puterea noastră de a participa la ele, sunt doar încercări de a ne închina, niciodată pe deplin izbutite, adesea eșecuri în proporție de 99,9%, uneori eșecuri pe de-a-ntregul. Nu suntem călăreți, ci elevi la școala de echitație; pentru cei mai mulți dintre noi, căderile și vânătăile, febra musculară și severitatea exercițiului întrec cu mult puținele momente în care, spre uluirea noastră, galopăm efectiv fără teamă și fără a sfârși în dezastru.

Pentru a vedea ce înseamnă cu adevărat învățătura, trebuie să ne închipuim pe noi înșine plini de iubire desăvârșită pentru Dumnezeu – îmbătați, cufundați, absorbiți de acea încântare care, departe de a rămâne concentrată în noi ca extaz incomunicabil, și deci aproape intolerabil, se revarsă neîncetat din noi fără efort și în chip desăvârșit, bucuria noastră nefiind separabilă de lauda în care se descătușează și se exprimă pe sine, după cum nici strălucirea pe care o primește oglinda nu e separabilă de strălucirea pe care o transmite mai departe. Catehismul scoțian spune că cel mai de seamă scop al omului e „Să-L slăvească pe Dumnezeu și să se bucure de El pururea”. Atunci vom ști că cele două acțiuni sunt unul și același lucru. A te bucura deplin înseamnă a slăvi. Când ne poruncește să-L proslăvim, Dumnezeu ne invită să ne desfătăm în El.

Între timp, evident, cum spune Donne (John Donne, 1572-1631, poet englez, cel mai important reprezentant al școlii metafizice, renumit predicator – n.ed.), nu facem decât să ne acordăm instrumentele. Acordarea instrumentelor dintr-o orchestră poate fi ea însăși încântătoare, dar numai pentru cei care, într-o oarecare măsură, oricât de mică, pot anticipa simfonia. Jertfele iudaice, și chiar riturile noastre cele mai sacre, așa cum apar, de fapt, în experiența umană, sunt, asemenea procesului de acordare, o promisiune, nu spectacolul însuși. De aceea, ca și acordarea, s-ar putea să presupună mult exercițiu obligatoriu și puțină încântare, sau deloc. Exercițiul obligatoriu există pentru a duce la încântare. Când ne îndeplinim „obligațiile religioase”, suntem ca oamenii care sapă canale într-un ținut fără apă, pentru ca, în clipa în care, în sfârșit apa vine, să le găsească pregătite. Măcar în bună măsură. Există momente fericite, chiar și acum, când un firicel de apă se prelinge prin albiile uscate; și suflete fericite care au parte de ele, mult mai des. (…)

Preluat din C.S. Lewis
Reflections on the Psalms

Sursa: Edictum Dei