Zeii și demonii prezentului

Cum se face că într-o lume atât de gălăgioasă de activism, mize sociale, zvâcniri morale largi, griji ecologice și intenții răsturnătoare, individul, individul singular, este mai tăcut ca niciodată? Suntem astăzi, cumva, mai în același glas, mai în același gând și coincidenți în sensibilități și atenție. Împreună răsunăm a cor îngeresc, însă luați în parte mormăim decrepit și decadent. Ne preocupăm prea mult de ceilalți și uităm de noi înșine? Suntem oare prea prinși în proiecții comune încât ne vitregim interioritatea? Facem, oare, prea multe sau prea mari sacrificii?

Scriitorul danez Søren Kierkegaard spunea, la un moment dat, într-un gând tăios și familiar perplexităților de față, că ,,epoca prezentă este în fond o epocă sensibilă, a deliberării, lipsită de pasiune, inflamată de entuziasm superficial și vremelnic, relaxându-se cu prudență în lene”. Acel ,,moment dat” nu era oricare altul, ci era chiar Den Danske Guldalder, Epoca de Aur a Danemarcii – bucată din prima jumătate a secolului XIX în care artele, cultura și științele exacte au atins excelența. Din locul din care scria Kierkegaard se vedea atât apusul vechii Danemarci, cât și răsăritul celei noi.

Luând de la capăt totul, de ce entuzismul colectiv al apusului „celor vechi” nu vine împreună și cu o licărire individuală a răsăritului „celor noi”? Este vreun „eu” mâine, după „noi”-ul de azi?

Un demon insistent bântuie vremurile, atât ale lui Kierkegaard cât și ale noastre, în cel mai perfid și întortocheat mod posibil – entuziasmul fără pasiune. Desigur, acești doi termeni se încalecă, forțând aproape tautologic încă o distincție și încă un exces de gânduri slabe și trecătoare. De ce entuziasmul nu e tot una cu pasiunea sau măcar un fel de pasiune ce dă pe afară? Ei bine, tocmai aici este spectrul demonic anunțat, în această confuzie, momentan doar terminologică, care încurcă repetat nu atât două stări înrudite, cât două forțe de neîmpăcat; altfel spus, tocmai în confuzia aceasta se află demonul ce frustrează epoca prezentă – între entuziasm și pasiune.

Entuziasmul, încă din deprinderea sa în gândul grecesc, (enthousiazo/ en-theos-ousia), această umplere de sevă de zeu, luare în posesie de substanța divină, se ipostaziază ca o anumită dezintegrare, o pierdere a sinelui în ceva mai mare. Cel entuziasmat, cu un picior parcă în formula cuvântului, se disipă în stări ce îi sunt străine, se lasă luat de verva zeiască. Astfel, acest zel finalmente religios este mereu purtat, pasiv, de o cauză mai înaltă, ceva care nu doar îl depășește, ci îl și cooptează, îl topește pe acesta în ceea ce l-a posedat.

Mai demult Socrate vedea ca fiind entuziasmat pe poet, care atunci când performa poezia, el însuși devenea performat, pierzându-se printre versuri. Performatorul nu mai putea fi distins de poezia performată. Tot așa și entuziasmatul nu mai poate fi distins de obiectul entuziasmului său.

Pasiunea, pe de altă parte, este anticlimactică, ea descoperindu-se în coborâre, în pură înterioritate, ca afectare și experiențiere internă (grecescul-sursă paschein denotă tocmai a se acționa asupra ceva/cuiva). Altfel spus, cel pasionat nu este cel disipat într-o cauză mai înaltă, luat pe căi noi de vreun țel, ci este cel afectat și schimbat de acea cauză, este cel ce încorporează țelul, lăsându-se modelat de acesta.

Deși antagonismul entuziasm – pasiune pare oarecum rezolvat, există un aspect ce ne arată în continuare către tensiunea agonistică dintre cele două situații – suferința. Chiar încă de mai înainte de Socrate, în Iliada și Odiseea lui Homer, termenul paschein nu apare niciodată ca afectare în fața a altceva decât a suferinței. Termenul nu apare niciodată în contextul unei afectări de ceva bun. Ținând cont de valența aceasta a pasiunii ca anduranță modelatoare, ca agonie interioară, și – dusă până la capăt – sacrificiu, înțelegem, poate, și de unde atâta umflare în entuziasm și așa lipsă de pasiune – înțelegem și de unde, pe deoparte, răsună un așa elan care ne topește în gânduri comune și dorințe colective, iar pe de cealaltă parte tace, muțită în interiorul nostru, pasiunea.

Sigur, poate ne entuziasmăm mai mult și ne pasionăm mai puțin tocmai din pricina groazei de suferință. Promisiunea de fațadă a entuziasmului este chiar schimbarea în mai bine a exteriorității, pe când cerința pasiunii pare tocmai opusul, torsionarea, prin suferință a interiorității.

Poate că pasiunea este de domeniul trecutului, iar entuziasmul e mai isteț și sustenabil. Poate că acest prezent, adesea invocat în toate timpurile, ca pisc între vechi și nou, este vreo altă fantomă, demoniacă, a istoriei. Însă poate că munca sacrificială a unei pasiuni, devorându-ne interior, va irumpe și în entuziasm – dar într-un entuziasm pasionat care înainte să ajungă la cele înalte, face un detur radical și anticlimactic în abisul interior.

Ștefan Bârzu,
Pentru Edictum Dei