Anul trecut am urcat pe Les Cornettes de Bisse (2.432 metri), în Massif du Chablais din Alpii elveţieni. Traseul foarte frumos m-a dus pe un vârf de unde perspectiva asupra zonei este fenomenală. Dar nu asta mi-a atras atenţia. Vârful era străjuit de o cruce mare la baza căreia, pe o placă de inox, stăteau gravate câteva cuvinte de-ale lui Antoine de Saint Exupery:
„Nu vedem bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi”.
Nu ştiu în ce context a rostit Antoine de Saint Exupery aceste cuvinte, dar ele ne provoacă la meditaţie. În viaţă trebuie – este imperativ necesar – să vedem bine, să cunoaştem și prin inimă.
Viaţa spirituală este centrată în jurul ideii de „a vedea”, din moment ce culminarea spiritualităţii are loc în vederea ultimă a lui Dumnezeu, în extazul unirii spirituale cu cel Veşnic căutat. Însă omul şi-a pierdut, prin căderea în păcat, capacitatea de a vedea lumina dumnezeirii şi de a cunoaşte adevărul. Din această cauză, Dumnezeu alege să ni se reveleze şi să ne descopere ceea ce nu putem descoperi singuri: adevărul, absolutul, necunoscutul, intangibilul, nevăzutul. Lumea Lui vine în lumea noastră, o inundă cu har, astfel încât prin Hristos să vedem ceea ce nu putem vedea.
Însă, această experienţă este fundamentată pe credinţa inimii, căci în inimă se naşte adevărata vedere a realităţii nevăzute. Ochii noştri nu pot vedea infinitul, iar mintea noastră nu poate cunoaşte absolutul. Doar ochii inimii îl pot întrezări, prin Duhul, chiar dacă numai în ceaţă. Descoperind esenţialul, adică realitatea, omul se va lăsa inundat de Duhul Sfânt care îl va pregăti pentru lumea care vine. Creştinul trece „prin apă şi prin foc” pentru a deveni un purtător al vieţii lui Hristos în lumea în care, deocamdată, răul încă este prezent. Această metamorfoză îl face pe creştin un veritabil agent al Împărăţiei lui Dumnezeu. Doar omul înrădăcinat în Hristos şi plin de Duhul poate fi numit un martor al noii vieţi care se revarsă abundent peste omenire.
A trăi cu Hristos aici este o necesitate fundamentală. Între viaţa aceasta şi cea viitoare există o continuitate care nu poate fi ignorată. Veşnicia este o realitate doar pentru cei care şi-au lăsat – acum şi aici – inima invadată de lumina ei, în ciuda slăbiciunilor caracteristice naturii umane în care trăim fiecare dintre noi. Am murit, trăim, dar nu mai trăim noi, ci Hristos în noi. Renunţăm la cele vechi şi ne alipim inima de „noul” care îşi găseşte izvorul în Fiul Omului, întâiul născut dintre cei morţi, Mântuitorul Isus Hristos.
Creștinismul este – printre altele – o lecție continuă în care ne deprindem să murim față de noi înșine, ca să lăsăm să se manifeste în noi viața lui Hristos. Confruntarea aceasta este aprigă, însă El nu va îngădui ca eu să am parte de slava Sa, dacă mai întâi nu am murit împreună cu El. Slava eternă nu poate fi oferită niciodată vreunui om, dacă acel om nu va fi mai întâi răstignit împreună cu Hristos. E nevoie de această moarte pentru a experimenta puterea învierii lui Hristos în propria noastră viață. Cel ce a fost răstignit împreună cu Hristos poate învia împreună cu El la o
nouă viață.
În cele din urmă, despre asta e creştinismul: viaţă, belşug de viaţă! Să nu avem nicio îndoială, nicio ezitare cât de mică măcar: doar un om care a trecut de la moarte la viaţă poate, în mod real, afirma că este locuit de Hristos. Nu este posibil ca Viaţa lumii să locuiască într-un mort. Unde locuieşte Hristos întunericul dispare, minciuna este radiată, iar moartea este învinsă şi înghiţită de puterea vieţii.
Hristos, viaţa eternă, ne oferă belşugul vieţii după care tânjesc cu disperare inimile noastre.
Autor: Laurențiu Balcan
Sursa: Edictul Dei
