Sâmbăta din Săptămâna Mare aduce cu sine o tăcere adâncă. Isus a murit și a fost pus în mormânt, iar cu El a murit toată speranța pe care un personaj de talia Lui a inspirat-o. Ucenicii zac risipiți și deznădăjduiți, ca fiecare om în fața morții. Moartea are acest dar de a bulversa realitatea; e ca un mit pe jumătate adevărat, care nicidecum nu ni s-ar putea întâmpla nouă. Atunci când ni se întâmplă, stăm năuci și neputincioși în fața ei.
Când vedem moartea cu ochii noștri, când vălul misterios care o înconjoară se ridică puțin, vedem noi, oare, promisiunile lui Isus printre lacrimi? „Pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi.” (Ioan 14:19) „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” (Ioan 11:25).
În sâmbăta Săptămânii Mari, ucenicii nu-și aduc aminte de aceste cuvinte. Marele Preot și Fariseii, însă, nu au uitat ce spunea Isus pe când era încă în viață și anume, că va învia. Însă cine a mai pomenit ca un mort să învieze? Moartea lui Isus l-a făcut și pe Nicodim să își învingă rușinea de a crede – și aduce o cantitate însemnată de miresme pentru îmbălsămare – şi l-a făcut pe sutașul roman să fie convins de identitatea divină a Fiului lui Dumnezeu. Însă Maria Magdalena, care-L văzuse pe Isus înviat cu ochii ei, nu i-a putut clinti din necredință pe urmașii lui Hristos. Ba mai mult, ucenicii, în drum spre Emaus, rămân împietriți la toată împlinirea Scripturii ce se înfăptuia fățiș. (Luca 24:21).
După câteva mii de ani, Îl așteptăm pe Isus să ne tălmăcească pasajele Scripturii cu privire la moarte. Încă nu înțelegem pe deplin ceea ce se petrece sub ochii noștri, încă nu vedem clar ceea ce pentru dimensiunea nevăzută este singura realitate importantă: „Dar acum, Isus a înviat din morți, pârga celor adormiți” (1 Corinteni 15:20). Întâiul rod al acestei nemaivăzute finalități a morții a fost Isus.
„Cuvintele acestea li se păreau apostolilor basme și nu le credeau” (Luca 24:11). „Păi, L-am văzut pus pe cruce și pironit, apoi dat jos, mort! Cineva L-a pus în mormânt!” – au fost, probabil, gândurile apostolilor, rostite sau nerostite. Nu înseamnă asta epilogul unei vieți? Ce puține lucruri se schimbă! În epoca postmodernă suntem mai expuși îndoielilor de orice fel mai mult ca oricând. Fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu! Dar au fost martori… Există surse istorice de primă-mână menite să întărească credința care se poate șubrezi de-a lungul veacurilor, de la autorii evangheliilor până în prezent. „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieții (…) aceea vă vestim” (1 Ioan 1:1,3).
Marile religii ale lumii au practicat cultul morții, au făcut pregătiri uriașe pentru ca cel decedat să aibă cele necesare în viața viitoare, însă în nicio altă religie nu găsim speranța învierii materializată fizic, într-un trup de slavă. Marile religii vorbesc fiecare despre câte un paradis propriu, care încântă cu plăceri carnale, însă Scriptura ne vorbește despre un loc în care vom fi dezbrăcați de instinctele și pornirile animalice, pentru a trăi în prezența lui Dumnezeu. Ce este pregătit pentru noi întrece capacitatea de exprimare și vizualizare cu care suntem înzestrați, îmbrăcați fiind cu acest trup trecător.
Știind aceste lucruri, nu putem decât să exclamăm: unde îți este boldul, moarte? Unde îți este mușcătura? Unde-ți este nimicirea? Moartea a fost înghițită de biruință! Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos !
