ZECE lucruri pe care ar trebui să le ştii despre viaţa lui Martin Luther

Săptămâna trecută s-au împlinit 500 de ani de la înfățișarea lui Martin Luther înaintea Dietei de la Worms, anul acesta se vor împlini 504 ani de la „postarea” celor 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, eveniment considerat de mulți ca start al Reformei Protestante. Voi scrie și despre teologia sa, dar până atunci, iată 10 lucruri pe care ar trebui să le ştii despre viaţa lui Martin Luther:

I. Tradiția ne spune că Luther a decis să devină călugăr după ce a fost înspăimântat de o furtună cu trăsnete (2 iulie 1505). Povestea spune că Luther a fost atât de răscolit încât a jurat Sf. Ana (protectoarea minerilor și a oamenilor prinși în furtună) că dacă va fi izbăvit, va părăsi universitatea și va intra la mănăstire. Probabil. Dar în discuțiile sale din jurul mesei cunoscute ca „Tischreden” sau „Table Talk”, 34 de ani mai târziu, Luther mărturisea că a regretat acel jurământ și că mulți au încercat să-i schimbe părerea de la această decizie în următoarele două săptămâni, între jurământ și intrarea la mănăstire. Ceea ce este cât se poate de sigur ține de tatăl său, Hans, care a fost înfuriat de hotărârea fiului său, pe care-l vedea într-o carieră din domeniul legal.

II. Timpul și locul exact al convertirii lui Luther este de asemenea disputat. Unii îl aşează în 1512, alții mult mai târziu, în 1518. Câțiva istorici cinici susțin că marea descoperire a lui Luther cu privire la îndreptățirea prin credință a apărut în urma luptei sale cu constipația, având această revelație în una din toaletele turnului mănăstirii. Cele mai multe dovezi le avem totuși cu privire la anul 1515, când în timpul studierii și pregătirii prelegerilor asupra epistolei către Romani se pare că a fost momentul convertirii.

III. Cât timp a fost călugăr, Luther era un romano-catolic pios ce a venerat-o pe Fecioara Maria. A acceptat cele mai servile și umilitoare îndatoriri pentru a-și înfrânge mândria. A cerșit pe străzi, a curățat podelele, și-a supus trupul la un ascetism riguros și auto-tortură. Era obsedat să găsească pacea mântuirii și a eșuat în repetate rânduri. A fost hirotonisit pe 2 mai 1507, moment la care a oficiat pentru prima dată Euharistia. Fiind instruit de dascălii săi cum că preotul îl ține efectiv „pe Dumnezeu” în mâini și-L oferă celorlalți, Luther s-a îndoit de vrednicia sa în a oficia o astfel de sarcină. A tremurat la altar atât de tare încât a trebuit să fie asistat pentru a finaliza ceremonia.

IV. Cariera sa de profesor a început în 1508 la Wittenberg. În timpul iernii din 1510-1511 a plecat la Roma, un oraș ce clocotea de entuziasmul Renașterii dar indiferent față de religie. Luther a fost șocat de necredința și imoralitatea papalității, o impresie care fără îndoială a fost instrumentală în convertirea sa. La întoarcerea acasă a spus: „Unii oameni duc bani la Roma și aduc înapoi indulgențe. Eu, ca un prost, am dus acolo ceapă și m-am întors cu usturoi.” Prin aceasta, Luther spunea că „și-a dus disperarea la Roma, sperând să scape de ea, dar s-a întors cu și mai multă disperare (Bard Thompson, Humanists & Reformers, p.390).

V. Conform mărturiei fiului său, Paul (care pretinde că a auzit asta de la tatăl său în 1541), în timpul vizitei sale la Roma, Luther a urcat în genunchi cele 28 de trepte ale faimoasei Scala Santa (trepte pretins a fi luate din Sala Judecății, Pretoriul din Ierusalim), sărutând locul în care se spunea că sângele lui Cristos a căzut, toate acestea pentru a-și asigura indulgența atașată acestei performanțe ascetice, apărută din zilele lui Papa Leo IV, în 850. Dintr-o dată, izbit de inutilitatea acestei acțiuni, s-a ridicat și s-a întors în Germania.

VI. Unii cercetători încă susțin că afișarea celor 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, pe 31 octombrie 1517, nu a avut loc vreodată. Dar cel mai probabil acest eveniment s-a întâmplat. Nu a fost, însă, un act revoluționar sau o chemare la război. Afișarea tezelor lui Luther a fost pur și simplu o invitație la dezbaterea subiectului indulgențelor și a abuzurilor din jurul lor. În 1515, Papa Leo X a autorizat vânzarea indulgențelor de Arhiepiscopul Albert al Brandeburgului care, la 27 de ani, era cel mai înalt oficial din Germania. Banii obținuți în urma vânzărilor aveau să fie folosiți la construcția Bazilicii Sf. Petru din Roma. Albert l-a ales pe Johann Tetzel pentru a coordona aceste efort. Deși se recunoștea că vinovăția păcatului a fost iertată în moartea lui Cristos, pedeapsa pentru păcat trebuia îndurată în purgatoriu. O indulgență scutea persoana de a suferi toată sau o parte din aceea pedeapsă. Tetzel a fost un maestru în a portretiza agoniile purgatoriului, convingându-i pe oameni să cumpere atenuarea și scăparea la un preț foarte ridicat.

Odată cu trecerea vremii, subiectul indulgențelor a trecut în fundal și nu a mai slujit ca subiect de dispută între Luther și Roma. Controversa însă s-a înfiletat în jurul autorității papale: era Papa autoritatea finală de interpretare pentru toți creștinii, infailibil în decretele sale sau era Biblia standardul ultim și singura autoritate inerentă peste conștiința și comportamentul creștinului? Pledoaria stridentă a lui Luther pentru „Sola Scriptura” a fost disputa centrală a Reformei din acel moment până astăzi.

VII. Luther a fost convins pentru mult timp că focalizarea Reformei pe adevărul Evangheliei harului și centralitatea lui Isus Cristos l-a provocat pe Satan să inițieze bătălia finală împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii. Așadar, reforma era, în gândirea lui Luther, „preludiul Ultimei Zile și sosirea Împărăției veșnice a lui Dumnezeu” (Scott Hendrix, Martin Luther: Visionary Reformer, p.274). În acest context, Luther a considerat că toți adversarii săi sunt simple instrumente ale planurilor abjecte ale lui Satan și astfel meritau disprețul și batjocora maximă (care de multe ori era la limita vulgarului și a obscenului).

VIII. Sănătatea slabă a lui Luther este demnă de menționat. Unii au speculat că durerile sale fizice constante și alte suferințe au contribuit la opoziția sa vehementă și stilul de critică a unor adversari. Cine erau acești adversari? Scott Hendrix sugerează că „pentru Luther, adversarii erau orice persoană sau grup care nu coopera cu misiunea sa de a restaura creștinismul pur în Germania” (p.264). Pe lângă Biserica Romano-Catolică, Luther a avut un mare dispreț față de turci (musulmani) și evrei, nu din rațiuni rasiale sau etnice, ci din cauza împotrivirii lor față de Evanghelia lui Cristos. Deși la începutul lucrării sale a cerut ca evreii să fie tratați cu bunătate, atitudinea lui s-a împietrit față de ei odată cu trecerea timpului. Fără a scuza opoziția lui nescuzabilă față de evrei, Hendrix reamintește cu înțelepciune că „Luther a fost prizonierul vremii lui și a prejudecăților de atunci” (p.276). Noțiunea de „tolerare religioasă” nu exista în secolul XVI, nici din partea Bisericii Romano-Catolice nici din partea liderilor Reformei Protestante.

IX. Un alt lucru care nu-i foarte cunoscut despre Luther este contribuția sa decisivă în introducerea cântării congregaționale în viața bisericii evanghelice. De la Conciliul din Laodicea, din secolul IV, până în primii ani ai lui Luther, din secolul XVI, aproape nimeni nu a mai cântat în biserică afară de clerul hirotonisit. Luther era convins că dacă oamenii lui Dumnezeu se vor închina lui Dumnezeu așa cum cere Biblia, ei trebuie să cânte. De multe ori punea versuri creștine pe melodii cântate în tavernele din Germania și a introdus mai apoi aceste cântări în bisericile protestante. Luther a susținut că muzica are o putere ce-ți poate schimba viața. Unul din dușmanii lui Luther spunea că „el a condamnat mai multe suflete cu imnurile sale decât cu toate predicile sale!” Luther a fost dedicat folosirii muzicii și a cântărilor atât ca mijloc de răspândire a Evangheliei cât și ca închinare adusă lui Dumnezeu. „Nu-i bag în seamă pe șubreziții care disprețuiesc muzica,” spunea Luther, „pentru că ea este darul lui Dumnezeu. Muzica îl îndepărtează pe Diavol și-i face pe oameni fericiți. Ei uită de orice supărare, nerăbdare, aroganță și altele ca acestea. După teologie, ofer muzicii cel mai înalt loc și cea mai mare onoare (citat din Roland Bainton, Here I Stand: A Life of Martin Luther, p.341).

„Experienţa demonstrează,” spunea Luther, „că după Cuvântul lui Dumnezeu doar muzica merită să fie folosită ca stăpâna și educatoarea sentimentelor inimii umane. Știm că muzica diavolului este dezgustătoare și insuportabilă. Inima mea clocotește și dă pe dinafară ca răspuns la muzică, lucru ce deseori mi-a adus prospețime și m-a eliberat de năpaste teribile” (ibid.).

Luther nu a avut răbdare cu cei ce disprețuiau puterea și importanța muzicii. „Cel care nu vede cântarea ca un miracol inexprimabil al Domnului este într-adevăr un tâmpit și nu merită să fie considerat om” (ibid., p.343). Fie că dorești să „mângâi pe cel trist, să sperii pe cel fericit, să încurajezi pe disperat, să smerești pe cel mândru, să calmezi pe cel pasionat, să îmblânzești pe cel plin de mânie sau orice altă emoție și afecțiune care împunge omul înspre rău sau bine, ce mijloc mai eficient poți găsi decât muzica?” (citat din Richard D. Dinwiddie în „When You Sing Next Sunday, Thank Luther,” Christianity Today, 21 oct., 1983, p.21).

X. Într-un sens real istoric, reforma luterană din anii 1520, în Germania, a avut succes, cel puțin indirect, și datorită Islamului. Conducătorii otomani a statului islamic din Turcia, au fost o amenințare serioasă pentru Europa Centrală. Charles V a fost încoronat ca împărat peste Sfântul Imperiu Roman la vârsta de 19 ani (1519) și a fost forțat să-și dedice mare parte din energie și resurse în apărarea Europei de posibilitatea atotprezentă, atunci, a invaziei. „Amenințarea otomană i-a dat lui Luther și Reformei germane spațiu de respirație” pentru a crește și a-și extinde influența (Hendrix).

Autor: Iosua Faur
Pastor al Bisericii Baptist „Sfânta Treime” din Brăila