Nu era prea legal ceea ce făceam. Regimul străinilor în republica noastră socialistă era strict reglementat. Ar fi trebuit să merg să raportez la miliție, cine sunt, de unde vin, cu ce scop și mai ales ce am discutat cu ei. Dar cum să faci așa ceva? Cu frații tăi în Christos? Nici vorbă!
Ne-am oprit pentru o plimbare prin pădure. Era pe la începutul verii. Frunzele copacilor erau de un verde traslucid, prin care soarele cernea o feerie de lumini pe pajiștea poenilor presărate de flori. Am ales un loc să ne așezăm pentru o slănină friptă la frigare, tratamentul surpriză pentru oaspeții mei finlandezi. Eram sigur că n-a mâncat așa ceva niciodată.
Împreună cu copiii am strâns lemne și am aprins focul. Soția a pregătit feliile de pâine, bucățile de slănină și ceapa. Am ales apoi niște lăstari proaspeți și cu un briceag am fabricat frigările, bețele acelea ascuțite la capăt în care am înfipt apoi slănina și ceapa. Cel mai mic din cei doi băieți pe care îi aveam atunci, era foarte nerăbdător să mănânce „ănină cu poc” (slănină cu foc).
Mikko, era un profesor universitar care preda economie la o facultate din Helsinki. Era și impresarul quartetului bărbătesc „Exodus” – din Biserica Fildelfia din capitala finlandeză. Veniseră pe ruta Helsinki – Oradea, cu cursa special oraganizată ca nordicii să poată veni la Băile Felix. Cu ocazia aceasta le-am organizat câteva concerte prin bisericile din țară. Acum erau oaspeții mei și voiam să le creez o amintire de neuitat, o mostră de ospitalitate românească, un picnic la pădure, la o slănină pe băț.
Le urmăream cu coada ochiului reacțiile la vederea meniului zilei. Vreo doi erau oripilați la gândul că va trebui să mânânce așa ceva, dar băieții, bine educați, n-au făcut mofturi prea mari. Ba chiar au descoperit că slănina noastră cu ceapă, fripte pe același băț, sunt chiar delicioase. Piliticoși băieții.
După prânz i-am servit cu un Borsec, și băieții au scos chitara. Căldura focului și prânzul câmpenesc se cereau acompaniate cu câteva cântări ale băieților. Bineînțeles că le-am ceerut să cânte Down by the River Side (La malul râului), un negro-spiritual de care eram cu toții fascinați. Mi-au împlinit dorința și apoi au mai cântat ceva. S-au ridicat în picioare și într-o poziție de mare respect au cântat o melodie minunată. Eram fascinați de ea. Când s-au așezat din nou pe pături, i-am întrebat cum de s-au ridicat în picioare la cântarea aceea? Ce fel de cântec era de cerea un asemenea respect?
„Este imnul nostru național!” mi-a spus Mikko, cu un fel de religiozitate în glas.
Nu ar fi putut să mă șocheze mai mult. Pentru mine, atunci, să cânți imnul de stat în pădure, în poziție de drepți, trebuia să fii ori nebun ori beat. Băieții nu băuseră decât apă minerală. Eram consternat. Mi se crease un gol în suflet, un fel de durere inexplicabilă. Pricepeam drama pe care o trăiam, îmi perdusem cu totul dragostea de țară, de patria în care mă născusem. Patriotismul meu murise prin suprasolicitarea propagandei comuniste. În gura comuniștilor se perverteau și cele mai sacre idei și cuvinte. Eram îngrozit să constat că eram un străin în propria mea țară, jefuit de cele mai nobile sentimente pe care ar fi trebuit să le am față de țara și poporul meu. Eram incapabil să cânt, nici măcar de unul singur, în pădure, imnul țării mele. Mi se părea degradant, act nebunesc sau comportament de bețiv. Patria și patriotismul erau concepte golite de esența lor, pervertite de o ideologie mincinoasă, care nu-și mai aveau loc în inima mea.
Poate că aceasta este una din explicațiile pentru care mii de români ne-am luat lumea în cap și am emigrat, uneori prin sacrificii și riscuri enorme. Departe de casă, cei mai mulți dintre noi ne-am redobândit dragostea de țară și poporul în care am venit pe lume. Aici, în America sunt mai mare patriot român decât am fost acasă, în România comunistă.
Când a trebuit să vopsim turnul unei biserici pe care o păstoream în Chicago, nu m-am mirat de propunerea unor frați români să-l vopsim roșu galben și albastru. Trei culori cunosc pe lume…
Petru Lascău
Pastorul și autor
Phoenix Arizona
