Astăzi toată lumea știe ce este Thanksgiving, sărbătoarea Recunoștinței, un eveniment cu ocazia căreia familia se adună (de oriunde ar fi) bucurându-se, într-o atmosferă de sărbătoare, de o masă copioasă din care nu lipsește friptura de curcan. Originea ei este în America, unde un grup de coloniști englezi, care dorea libertate religioasă, au sosit la începutul secolului al XVII-lea. Primele ierni au fost teribile, mulți murind de foame, însă în cele din urmă, au reușit, învățând să cultive porumb și să crească păsări locale să-și asigure cele necesare. Când prosperitatea s-a instalat în comunitatea nou înființată, membrii ei au dorit să-și exprime mulțumirea față de Dumnezeu, organizând o masă festivă, ocazie cu care și-au invitat și vecinii indieni. Obiceiul s-a extins și la alte colonii, devenind în cele din urmă o sărbătoare națională.
Este interesant că după revoluție, o serie de sărbători și obiceiuri de import au reușit să câștige teren pe plaiurile mioritice: Valentine’s Day, Haloween, iepurașii și ouăle de Paște, reducerile de Black Friday și bineînțeles coloratul, veselul, rotofeiul și darnicul Moș Crăciun (mai nou Santa) înconjurat de atmosfera sclipitoare hollywoodiană cu aromă de mall a „spiritului Crăciunului”. Pentru un popor religios ca al nostru, aflat pe clasamentele fruntașe în sondajele europene, este surprinzător, cum Sărbătoarea Recunoștinței, o sărbătoare atât de creștină în esența ei, nu a avut același impact. Cred că ar fi câteva motive pentru care la noi Thanksgivingul nu a prins:
Se știe că principalul agent al unei schimbări este mass-media, iar motorul mass-mediei este câștigul, ori de Thanksgiving nu prea ai ce să vinzi. Românii nu sunt mari amatori de curcani, ei preferând porcul, mielul, puiul, sau vita. Thanksgivingului îi lipsește stimulentul comercial care să-i facă pe consumatori să cumpere și să pună presiune pe magazine să vândă. De aici un dezinteres total față de această sărbătoare. De Valentine’s Day se vând emoții, de Paști ouă de ciocolată și iepurași, de Haloween haine caraghioase și o atmosferă de „căsuța groazei” (foarte apreciată de un segment din populație), iar Crăciunul e în „luna cadourilor”, corolarul vânzărilor de peste an. Thanksgivingul nu are nimic din toate astea.
Religiozitatea românească se manifestă mai ales prin lamentație și cerere. Pelerinajele, mersul la Biserică, rugăciunile au mai ales scopul de a cere de sănătate, prosperitate, protecție. Nouă ne lipsește o cultură a recunoștinței, a mulțumirii. Românii sunt într-un segment majoritar nemulțumiți: de istoria lor, de situația lor economică, politică, de perspectivele lor, etc.
Thanksgivingul este prin excelență o sărbătoare americană, dezvoltându-se ca eveniment național abia la începutul sec. XX, când religiozitatea a început să intre în declin, de aceea chiar și pentru o mare parte din americani, s-a pierdut fiorul religios, căpătând mai mult un caracter de întâlnire de familie. În acest context laicizat, mass-media americană, exportatoare prin excelență de valori autohtone, nu a mai avut ce să livreze peste hotare. Noi românii avem deja o sărbătoare în care familia obișnuiește să se adune, Crăciunul, așa că nu am simțit necesitatea (mai ales având în vedere apropierea celor doua evenimente) de a mai avea încă una.
Poate nu ar strica dacă noi ca români am adopta, desigur într-o adaptare autohtonă, această sărbătoare, dar în spiritul ei primar. Nu sunt un fan al cărnii de curcan, dar nu mi-ar displace ideea de a avea o sărbătoare cu ocazia căreia să învățăm să ne numărăm binecuvântările (pace, viață, sănătate, familie, casă, serviciu, finanțe, educație, etc.) și să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri, pentru bunătate, protecție, mântuire. Poate că acest prim efort, ar fi un punct de pornire pentru cultivarea recunoștinței în fiecare zi, pentru că nu-i așa?
„Toate zilele celui nemulțumit sunt rele, dar cel cu inima mulțumită are un ospăț necurmat.”
Autor: Mihai Tudor Gavril
