Timp de secole, teologii liberali au crezut că este sarcina lor să facă creștinismul plăcut „omului modern”. În majoritatea cazurilor, omul modern în cauză este oricine împărtășește moștenirea și statutul social al teologului liberal. Scopul teologului liberal este să salveze creștinismul, eradicând orice elemente ar putea părea ofensatoare.
Într-o epocă, doctrina păcatului este inacceptabilă; în alta e vorba de minuni; în alta, este respinsă ideea nașterii din Fecioară, mântuirea prin substituție sau etica sexuală biblică. Dar tema este aceeași: pentru a face creștinismul credibil, anumite doctrine trebuie abandonate.
Două tipuri de liberali
Să definim liberalismul teologic ca fiind interpretarea biblică neîngrădită de crezuri sau doctrine ortodoxe (n.t. ortodoxism = dreaptă credință). Dar putem distinge două tipuri de liberalism. Primul, liberalismul ostil, urăște creștinismul și vrea să-l înlocuiască cu o religie mai bună. Al doilea – subiectul acestui articol – este mai prietenos. Speră să salveze credința și să îi câștige pe acei „disprețuitori culți”. Din păcate, pe măsură ce liberalii prietenoși încearcă să salveze creștinismul, îl distrug, deoarece prima lor loialitate este față de cultură, nu de Scriptură. Iluminismul avea o serie de liberali ostili, bărbați precum Hume, Kant și Voltaire, care se opuneau direct creștinismului ortodox. Pentru ei, minunile erau imposibile, doctrina păcatului era respingătoare, iar ideea că mântuirea vine prin Isus a încălcat principiul că adevărul este necesar și universal. Pentru gânditorii iluminismului, religia este pur și simplu etica.
Liberalii prietenoși încep adesea prin redefinirea lui Isus Însuși. Misiuni pentru un „Isus istoric” urmăresc să-L deosebească pe Isus al istoriei de Cristosul credinței.
Această abordare are, de obicei, patru elemente:
1. Isus nu avea conștienţa de sine a dumnezeirii și niciodată nu a pretins pre-existența.
2. Dar biserica l-a numit pe Isus „divin”, așa că și noi trebuie.
3. Îl numim „divin” într-un mod pe care istoricul Isus l-ar aproba.
4. Prin urmare, negăm că Isus este cu adevărat, pe deplin, Dumnezeu. El este doar „divin”, în sensul că o conștienţă a lui Dumnezeu a fost prezentă și dezvăluită într-un mod prototipic. Sau este „divin” în sensul că a fost total deschis față de Dumnezeu.
Să vedem cum se întâmplă acest lucru la trei liberali influenți din categoria liberalismului prietenos.
Trei personalități importante
1. Friedrich Schleiermacher (1768–1834), s-a considerat creștin și și-a propus să facă credința plăcută, prin înlăturarea ideilor ei cele mai inacceptabile – în special, a elementelor supranaturale. Schleiermacher a trăit în perioada în care Romantismul începea să ia locul Iluminismul. A primit o educație pietistă, dar a auzit și cercetători care susțineau că Scriptura se ajustează fiecărei epoci.
În cele din urmă, Schleiermacher a încercat să-și ajusteze credința perioadei în care a trăit. Lucrarea sa timpurie, „Despre religie: discursuri către disprețuitorii săi culți”, a avut drept scop păstrarea credibilității credinței în cercurile universitare. Între timp, dorința de credibilitate l-a determinat pe Schleiermacher să nege miraculosul.
Căutând esența religiei, el a decis că nu stă nici în doctrina apărată rațional, nici în etică, așa cum a spus Iluminismul. În schimb, esența religiei este sentimentul, așa cum spunea Romantismul. Mai exact, religia este sentimentul unei dependențe absolute de Dumnezeu.
Schleiermacher le-a spus romanticilor, dedicați simțirii, că religia este doar asta: simțirea, nu doctrina. El a susținut că Isus avea o conștiință de Dumnezeu supremă și exemplară. După cum a spus el, „A crede nu înseamnă a crede în Hristos, ci a crede ca Hristos”.
Deci Schleiermacher salvează un creștinism „emoțional” distrugându-i doctrinele.
2. Adolf von Harnack (1851–1930), fiul unui teolog ortodox luteran, era un intelectual public. La fel ca Schleiermacher, Harnack s-a adresat studenților care considerau doctrinele creștine ca fiind depăşite. Totuși, el a vrut să-L găsească și să-L urmeze pe adevăratul Isus. În cartea lui, „Ce este creștinismul?” Harnack a judecat vindecările miraculoase ca fiind imposibile. În mod similar, interacţiunile cu demoni trebuie privite ca boli mintale, explicate prin „frământările vremii”. Totuși, poveștile au relevanță. Învingând nenorocirea și adresându-se celor nenorociți, Isus a anunțat că a sosit o nouă zi „printr-o putere care lucrează în interior”. Pentru Harnack, esența creștinismului este paternitatea lui Dumnezeu, relaţiile apropiate cu oamenii și „valoarea infinită a sufletului uman… atât de înnobilat încât poate și se unește cu El”. Învățăturile lui Isus au adus valoare întregii omeniri; la urma urmei, Isus a spus că Dumnezeu-Tatăl are grijă, în mod providențial, de copiii săi adoptați. Harnack a crezut că propriile sale idei au rupt legătura neroditoare dintre etica Scripturii despre iubire și dreptate și doctrinele moarte și formele religioase. Harnack a redefinit și etica creștină, sugerând că motivul moralității este o inimă deschisă spre Dumnezeu. Din păcate, inima deschisă a lui Harnack l-a condus la naționalismul german. El i-a consiliat pe cancelarii Germaniei în anii din jurul Primului Război Mondial și a crezut că dragostea de țară este asemănătoare cu religia. Acest lucru l-a determinat pe Harnack să creadă că măreția germană se reflectă atât în armatele sale, cât și în educația sa. În cele din urmă, el a aprobat public planurile de război ale Germaniei. Harnack a spus că Isus L-a cunoscut pe Dumnezeu așa cum nimeni altcineva nu L-a cunoscut vreodată. Din acest motiv, El era singurul în stare să comunice altora cunoștințele despre Dumnezeu. În ceea ce privește moartea lui Isus, „Nicio semnificație nu poate fi atribuită unui singur eveniment de acest fel”. Și în ceea ce privește învierea, relatările sunt pur și simplu „incredibile”.
Aşadar, Harnack salvează un creștinism „etic” prin distrugerea doctrinelor sale.
3. Rudolf Bultmann (1884–1976) a susținut că lumea este un sistem închis de cauză și efect. Biserica, atunci, trebuie să demitizeze noțiunile de îngeri, demoni, minuni, întrupare și înviere. Trebuie să găsească miezul închis în coaja nucii – cochilia goală a expresiei religioase din epocile trecute. Pentru Bultmann, nucleul este chemarea la viața autentică, viața separată de mulțime. Coaja aruncată este supranaturalul, pe care oamenii moderni, educați, nu-l pot crede. Din nou, pentru a salva creștinismul, anumite doctrine trebuie să dispară.
Așadar, Bultmann salvează un creștinism „autentic existenţialist” prin distrugerea doctrinelor sale.
Lecții pentru azi
Toți cei trei bărbați au rupt creștinismul de doctrină pentru a-l lega de experiență. În articolul său esențial, „Evanghelicii divizați: bătălia dintre melioriști și tradiționaliști pentru a defini evanghelismul”, Gerald McDermott descrie o ramură de evanghelici (îi numește melioriști) care cred, de asemenea, într-o experiență a lui Isus „care nu este legată intrinsec de nicio formulare doctrinară specifică. ” Ei cred că „doctrina și moralitatea sunt în cele din urmă lipsite de importanță atâta timp cât credincioșii experimentează sentimente pozitive despre Isus și se angajează în slujirea celor din jur”.
Dar dacă experiența este cheia, atunci revelația se găsește în afara Scripturii.
Dacă McDermott are dreptate, evanghelicii nu pot respinge liberalismul ca pe o cale pe care nu o vor parcurge niciodată. Pivotul spre experiență îi conduce deja pe unii neo-evanghelici să se îndoiască de doctrine precum ispășirea, cunoștința prealabilă divină (preştiinţa), judecata finală și etica sexuală biblică.
Deși niciun evanghelic nu neagă miracolele sau învierea, nu îndrăznim să presupunem că nu vom repeta niciodată erorile lui Schleiermacher sau Bultmann. Ocazional, auto-intitulaţii evanghelici vor sugera că vor să salveze creștinismul prin ajustarea doctrinelor pe care oamenii contemporani pur și simplu nu le vor accepta.
Fiecare cultură consideră aspecte ale credinței creștine neplăcute. Iar credincioșii creștini sunt întotdeauna tentați să urmeze spiritul epocii lor. Observați, de exemplu, cât de des subliniază mulți importanța autenticității, împlinirii personale și transparenței – aparent fără conștientizarea faptului că astfel de idealuri pot fi mai mult culturale decât scripturale.
Așadar, să înțelegem că sarcina noastră este să rămânem credincioși, nu să mântuim credința. Și să mulțumim că am primit și am îmbrățișat doctrinele pe care Domnul ni le-a încredințat.
Tradus și adaptat Edictum Dei
