El s-a rugat pentru a avea putere pentru ceea ce avea sa fie ultima sa predică.
„Domnule mai bine v-aţi odihni în pat decât să vă duceţi să predicaţi,” i-a spus domnul Clarkson marelui evanghelist George Whitefield.
În ziua de sâmbătă 29 septembrie 1770, Whitefield extenuat de la numeroasele circuite evanghelistice pe care le făcea şi suferind de astm se îndrepta spre oraşul Newburyport, Massachusetts, unde trebuia să predice a doua zi dimineaţă.
„Într-adevăr domnule,” i-a răspuns Whitefield, după care îşi îndreptă privirea în sus pentru a se ruga. „Doamne Isuse sunt extenuat în lucrare, însă nu de lucrare. Dacă nu mi-am terminat încă alergarea mai lasă-mă să mai proclam încă o dată Cuvântul Tău pe câmpul deschis , să pecetluiesc adevărul Tău, apoi lasă-mă să mă duc acasă şi să mor.”
Whitefield se porni la drum după cum îşi propusese. Pe când trecea prin oraşul Exeter, o mulţime mare se adună, oamenii rugându-l insistent să le predice. Whitefield condusese servicii de trezire religioasă în oraşul lor cu câţiva ani în urmă. Aşa cum era obiceiul lui atunci când se simţea prea slăbit ca să vorbească, Whitefield s-a aşezat şi i-a permis prietenului său Reverendul Smith, care-l însoțea, să se adreseze mulţimii.
Cu doar o săptămână în urmă, Whitefield îi scrisese unui prieten din Londra că simţea că „ziua plecării sale este aproape”. În aceeaşi scrisoare el mărturisi că îşi doreşte o consacrare şi mai mare: „O, inimă, fii în clocot! O, omule, fii tare în credinţă, fii puternic!”
Acum Whitefield urma să arate ce înseamnă să trăieşti după ce te-ai rugat în acest fel. Făcând semn că vrea să vorbească, el a fost ajutat să se urce pe un butoi mare. S-a ridicat încet în picioare, tremurând uşor, lipsit de putere.
„Voi aştepta până când Domnul, în harul Lui, îmi va veni în ajutor, căci sunt sigur că El mă va ajuta să mai vorbesc încă o dată în Numele Lui,” a spus el.
În mod miraculos, s-a întâmplat exact aşa cum a spus. Martorii spun că Duhul Sfânt s-a pogorât peste el şi puterile i-au revenit şi a putut să predice pentru două ore întregi din textul în care se spune: „Pe voi înșivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.” El a vorbit apoi şi despre plecarea la Hristos.
După predică, el îşi continuă călătoria către Newburyport. Ajuns acolo luă cina, după care se simţi mai întremat. Vrând să urce la etaj să se odihnească, dădu cu ochii de o mică mulţime care se adunase; se opri pe scări la lumina lumânării şi le dădu câteva cuvinte de îndemn.
Ajuns în dormitor, citi, se rugă, după care se întinse să se odihnească fiind rezemat pe mai multe perne pentru a putea să respire mai uşor. Pe la două noaptea se trezi, având dificultăţi în respirație. „Mă supără din nou astmul,” îi spuse el lui Smith, care îi replică că şi-ar dori ca Whitfield să nu mai predice aşa des.
„Mai bine extenuat decât relaxat,” i-a răspuns Whitfield. Evanghelistul se rugă ca Domnul să binecuvânteze predicarea din ziua precedentă şi pentru călăuzire pentru drumul de urmat în continuare. El i-a cerut lui Dumnezeu să-l îndrume spre locul unde avea să petreacă iarna.
A adormit la loc pe la trei, o oră mai târziu s-a trezit din nou spunând că se sufocă. Până la şase s-a stins. Sute de mii de oameni din America şi Anglia, atât păstori cât şi simpli credincioşi îi datorează trezirea spirituală acestui om.
