Efeseni 1:11-14.
Nu ştiu dacă printre cei ce citiți aceste rânduri se află şi vreun expert în fizică, ca să ştiu dacă pot să spun şi eu ceva din acest domeniu. Unul dintre puţinele lucruri pe care le mai ştiu din fizică este principiul conform căruia dacă treci un fascicol de lumină printr-o prismă optică rezultă un spectru de culori. Este impresionant să vezi o gamă enormă de culori reflectate atunci când lumina soarelui, sau chiar un alt fascicol de lumină creat artificial, trece printr-o prismă optică. În Noul Testament se află foarte multe imagini ale Duhului Sfânt, la fel ca şi culorile rezultate în urma experimentului fizic. Astăzi aş dori să mă opresc numai la două dintre acestea, şi anume Duhul Sfânt ca pecete (sigiliu) şi ca arvună.
Începutul epistolei lui Pavel către Efeseni este un imn, o cântare de laudă pentru Isus Cristos, Domnul în Numele căruia am fost răscumpăraţi, iar în versetele 13-14 apostolul se opreşte puţin din această cântare de laudă şi menţionează câteva principii absolut esenţiale pentru înţelegerea corectă a vieţii creştine. El precizează că noi, credincioşii, după ce am auzit Cuvântul Evangheliei, şi (atenţie!) am crezut în Isus Cristos, în jertfa lui de pe Golgota, am fost pecetluiţi imediat de Duhul Sfânt, care fusese promis încă din timpurile vechitestamentare, şi care nu este altceva decât o arvună, a moştenirii noastre în Cristos. Astfel devine clar principiul conform căruia „credinţa vine în urma auzirii…” (Romani 10:7).
Observaţi că Pavel spune foarte clar: „Aţi primit Duhul Sfânt când aţi crezut.” Şi acesta nu este singurul loc în care apostolul leagă inseparabil primirea Duhului Sfânt de auzirea Evangheliei şi de credinţa în Cristos. El îi întreabă pe cei doisprezece ucenici ai lui Ioan Botezătorul pe care îi întâlneşte în Corint: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” (F.A. 19:2). Şi ei răspund: „Nu! Nici n-am auzit că a fost dat un Duh Sfânt” De ce? Pentru că ei crezuseră doar în spusele lui Ioan, nu în Cristos. Ei nici nu auziseră că fusese dat un Duh Sfânt.
Vă invit să privim la prima imagine a Duhului descrisă de Pavel aici, şi anume:
1. Duhul Sfânt ca pecete (sigiliu)
Tuturor credincioşilor în Cristos li se porunceşte în Scriptură să calce pe urmele Domnului. Este o datorie nu tocmai uşoară, având în vedere locurile primejdioase pe unde a mers Isus. El a mers prin pustiuri, neavând un loc unde să-şi plece capul. Mă gândesc de câte ori o fi dormit, asemenea lui Iacov, cu capul pe vreo piatră, doar ca să se scoale a doua zi şi să-Şi continue misiunea cu aceeaşi pasiune şi intensitate. Păsările cerului şi vulpile aveau mai mult confort decât El; ele aveau cuiburi şi viezuini, dar El nu avea nimic. Domnul Isus a mers la bici, la batjocură şi ruşine, a mers pe Via Dolorosa şi apoi pe Golgota; iar Scriptura ne spune că ucenicul adevărat ajunge să fie ca Învăţătorul lui, adică tot pe acolo şi în acelaşi fel va trebui să meargă şi el. Întrebarea este: Cum este posibil aşa ceva? Eu sunt doar un om , o mână de ţărână neputincioasă, iar El a fost Dumnezeu. Cum voi reuşi să merg pe acelaşi drum cu Fiul lui Dumnezeu, pentru a-I călca pe urme, fără să-mi pierd mintea şi credinţa?
Această epistolă trimisă Bisericii din Efes, a fost scrisă de apostolul Pavel din închisoare (probabil în timpul detenţiei de doi ani în Cezareea). Omul acesta a căutat tot timpul ca teologia lui să fie una practică, trecută prin filtrul experienţei, aşa că a căutat să calce tot timpul pe urmele Domnului său; de altfel el însuşi, fiind conştient de acest lucru, îi îndemna pe credincioşii Bisericii din Corint astfel: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos” (1 Cor 14:6). Nu a fost deloc uşor pentru Pavel să ştie că nu va mai fi eliberat niciodată din temniţă, ba chiar că va fi ucis de romani din pricina credinţei în Cristos. În ciuda acestor greutăţi, mai şi scria sfaturi pentru diferitele biserici din Asia şi Europa. Care credeţi că a fost sursa lui de energie spirituală în tot acest timp? Cu siguranţă că Duhul Sfânt. El le aminteşte efesenilor un principiu foarte clar: Nimeni nu ne poate atinge atâta vreme cât suntem sigilaţi cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.
Când am crezut în Cristos, Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt ca şi când ar fi pus un sigiliu pe viaţa noastră. Vreau să vă amintesc câteva uzanţe ale sigiliului din vremea lui Pavel, şi în felul acesta să înţelegem ce-a vrut să spună. Mai întâi,
A. Sigiliul avea rolul de a opri, de a interzice cuiva să se intre undeva sau să se treacă peste o limită
Găsim pentru prima dată această imagine în Matei 27, unde citim că piatra de la gura mormântului în care fusese pus domnul Isus a fost sigilat de soldaţii lui Pilat. Marii preoţi veniseră la Pilat să-i spună că se tem ca nu cumva cineva să intre în mormânt pentru a fura trupul Rabinului din Nazaret, iar soluţia lui Pilat a fost simplă: „Sigilaţi-l!”
La începutul secolului I d. Cr., ca de altfel şi în vremea noastră, nimeni nu avea voie să rupă un sigiliu; oricine rupea un sigiliu cădea sub incidenţa judecăţii. Înaintaşii baptişti din România povestesc cum în 1942, când comuniştii au dat ordin să se închidă casele de rugăciune, majoritatea acestora au fost sigilate. Se lipea o bucată de hârtie, pe care era scrisă interzicerea de a se intra înăuntru, cu un cap al bucăţii de hârtie pe uşă şi celălalt pe tocul uşii. Se punea plastilină (sau ceară) şi peste plastilină se punea sigiliul de interzicere. Dacă doreai să intri în casa de rugăciune nu aveai altă soluţie decât să rupi hârtia, dar apoi riscai ani grei de închisoare.
Aceeaşi imagine o mai găsim şi în Apocalipsa 20:3, unde citim că Dumnezeu va sigila uşa adâncului unde va fi aruncat diavolul, să rămână acolo şi să nu mai iasă. Când Pavel spune că noi am fost sigilaţi cu Duhul Sfânt, spune, de fapt, că nimeni, absolut nimeni, nici măcar Satan nu poate intra fără acordul Celui care a pus sigiliu, şi anume al lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a sigilat, ne-a făcut proprietatea Lui. Nimeni din afară nu poate să pătrundă până la noi. Poate de aceea Domnul Isus a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10: 27-29). Apoi,
B. Sigiliul vorbeşte despre proprietate
Când cineva pune pecetea pe ceva, înseamnă că lucrul acela îi aparţine. Găsim imaginea aceasta în Apocalipsa 7:3, unde Dumnezeu este descris ca Unul care Îşi trimite îngerii să pună pecetea pe fruntea slujitorilor Lui.
Prin sigilarea cu Duhul Sfânt în momentul în care am crezut în Cristos, Dumnezeu vrea să spună: „Sunteţi ai Mei, şi nimeni nu are voie să se atingă de ce este al Meu.” El spune foarte clar în Scriptură că „Cine se atinge de unşii Mei (de copiii Mei) se atinge de lumina ochilor Mei” (Zaharia 2:8). Pavel explică şi el acest aspect în epistola către romani: „În adevăr, nici unul din noi nu trăieşte pentru sine, şi nici unul din noi nu moare pentru sine. Căci dacă trăim pentru Domnul trăim, şi dacă murim pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim noi suntem ai Domnului. Căci Cristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei vii” (Rom. 14:7-9).
Noi am fost cumpăraţi, răscumpăraţi, cu viaţa lui Cristos şi astfel îi aparţinem Lui. În vremea Noului Testament, sclavii erau însemnaţi cu fierul roşu, am putea spune că erau sigilaţi, pentru a şti cui aparţin. Dacă vreunul dintre ei fugea de la stăpân, acesta era recunoscut după acel semn pe care îl purta mereu pe trupul lui. În acelaşi fel, noi purtăm continuu pecetea Duhului Sfânt pentru a şti cui aparţinem. În fine,
C. Sigiliul vorbeşte despre autenticitatea unui lucru
Trăim într-o vreme a escrocheriilor. Fiecare înşală cum poate şi pe cine poate. Nu prea mai poţi avea încredere în nimeni când îţi vinde ceva, şi pe bună dreptate întrebi: „Este autentic lucrul acesta?” Mai ales dacă vrei să cumperi ceva scump, o bijuterie, un tablou, o vază etc. De aceea, lucrurile foarte scumpe sunt sigilate şi în felul acesta ai garanţia că sunt autentice. De exemplu, dacă vrei să cumperi un telefon performant sau un laptop, nici nu ar trebui să iei în calcul cumpărarea lor dacă cutiile în care sunt ambalate nu sunt sigilate. De ce? Pentru că sigiliul rupt de pe cutie înseamnă că s-a umblat la produs sau că a fost înlocuit cu altul mai puţin valoros.
Găsim acest sens de autetificare a sigiliului în Evanghelia după Ioan 3:33, unde Ioan Botezătorul zice despre Domnul Isus: „Cine primeşte mărturia Lui, adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul”. Cuvântul tradus în limba română de Cornilescu prin „a adeveri”, în original are sensul de „a pune sigiliul”, „a valida” sau „a autentifica”.
Atunci când am fost sigilaţi, pecetluiţi cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, am primit mărturia că suntem ai Lui. Ioan spune în prima sa epistolă 3:1-2: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El.”
Noi am fost răscumpăraţi de Cristos prin jertfa Lui, şi prin pecetluirea cu Duhul Sfânt am primit confirmarea, validarea că suntem copii ai lui Dumnezeu, chiar dacă lumea nu ne (re)cunoaşte, chiar dacă zice că suntem sectanţi şi fanatici, noi suntem copii ai lui Dumnezeu. „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul fiului său, care strigă: Ava, adică Tată”(Gal.4:6). Aleluia! Nu suntem fiecine, ci suntem moştenitorii cerului. Iar Duhul lui Dumnezeu împreună cu Duhul nostru adeveresc acest lucru (Romani 8:16). Avem pe/în noi sigiliul cerului care atestă că transformarea produsă în noi este veritabilă şi nimeni nu ne poate contrazice.
Avem aşadar trei sensuri ale pecetluirii: închidere, proprietate şi autenticitate. Dar vreau să ne oprim puţin şi la cea de-a doua imagine a Duhului Sfânt, şi anume:
2. Duhul Sfânt ca arvună
Apostolul Pavel spune că Duhul Sfânt este o arvună a moştenirii noastre. Ce înseamnă acesta? Care sunt condiţiile în care o persoană dă altei o arvună? Pavel foloseşte aici un limbaj aproape contemporan nouă şi este relativ uşor să vedem cel puţin două împrejurări pământeşti în care se dă sau se primeşte arvuna.
A. Arvuna ca avans
Mai întâi, atunci când cineva doreşte să înceapă o lucrare, să zicem o construcţie, ca beneficiar trebuie să plătească un avans, o arvună. Cel care lucrează ştie că restul plăţii până la integralitate ei îi va fi dat doar la sfârşitul lucrării. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte Duhul Sfânt. Noi, ca şi credincioşi, ca şi moştenitori ai cerului, am primit deja o parte a binecuvântărilor pe care urmează să le experimentăm plenar în veşnicie. Încă de aici din Valea Umbrei Morţii, din valea aceasta a plângerii, experimentăm puţin din ceea ce înseamnă să fim copii ai lui Dumnezeu – mă refer la pacea pe care doar credincioşii o experimentează, la fericirea pe care o au când, după ani de rugăciuni, cineva foarte drag se întoarce de pe calea păcatului la Dumnezeu. Atunci gustăm deja din puterile veacului viitor – dar gustăm numai. Dumnezeu spune: „Deocamdată atât, restul îl primiţi la destinaţia finală, în cer!”
Am fost arvuniţi ca să fim motivaţi să mergem mai grabnic spre cer, să spunem: Dacă aşa frumos este aici în prezenţa lui Dumnezeu, oare ce va fi acolo în cer, unde prezenţa lui Dumnezeu este plenară şi nemijlocită?
Când deja ştim ce ne aşteaptă la destinaţie nu ne mai interesează atât de mult de obstacolele pe care le întâlnim. Trecem peste ele cu bucurie. Chiar dacă vom mai cădea, ne vom ridica şi vom continua călătoria, pentru că suntem încântaţi de ceea ce ne aşteaptă în cer. Nu ne mai lăsăm atât de cuprinşi de întristarea de pe pământul acesta, iar oboseala spirituală nu va mai fi o povară atât de grea, ştiind că nu mai este mult şi vom ajunge la dreapta Tatălui nostru ceresc şi vom fi alături de El pentru totdeauna.
B. Arvuna ca rezervare a unul lucru
Un al doilea sens al arvunii ar fi următorul: când eşti arvunit, eşti deja ocupat. Nu poţi să te mai angajezi într-o altă lucrare dacă ştii că deja eşti arvunit. În acest sens, Pavel vrea să spună că dacă am fost arvuniţi de Dumnezeu cu Duhul Sfânt, suntem ocupaţi doar pentru El. Domnul Isus a spus când era pe pământ că nu putem sluji la doi stăpâni, pentru că, inevitabil, pe unul îl vom iubi mai mult decât pe celălalt (cf. Matei 6:24).
Aceasta este o parte a lucrării pline de har a Duhului Sfânt în viaţa noastră. O lucrare fără de care am fi săraci, fără speranţă şi fără perspectiva cerului. Însă, această lucrare va fi desăvârşită doar în ceruri, când vom ajunge la casa noastră cea adevărată. Ce avem aici sunt doar nişte corturi temporare, dar acolo sus avem deja pregătită o casă adevărată. De aceea să ne dăm toate silinţele să ajungem acolo sus!
Spre cer doresc a mă grăbi
Păşind mai sus din zi în zi;
În calea mea mă rog mereu
Să mă ridici, o, Domnul meu!R: Te rog, ridică-mă şi-oi sta
Încrezător pe calea Ta;
Să mă ajuţi a mă-nălţa
Mai sus, mai sus, în slava Ta!2. Nicicând eu nu doresc a sta
În îndoieli şi teamă grea,
Chiar dacă mulţi aşa trăiesc
Eu un loc mai înalt doresc.3. Doresc să urc mereu mai sus
Privind la chipul Tău, Isus,
Prin Duhul Sfânt să cresc mereu
Din slavă-n slavă, Domnul meu!4. Doresc s-ajung acolo sus
Să văd mărirea lui Isus;
De-aceea eu mă rog mereu
Să mă ajuţi, o, Domnul meu!
