Marcos Zapata este pastorul Iglesia Buenas Noticias (Biserica Vestea Bună) din Lugo, Spania și este președintele Alianței Evanghelice Spaniole.
Spania trece prin cea mai mare criză de când țara a devenit o democrație modernă acum 40 de ani. Noul coronavirus a ucis peste de 20.800 de oameni și a infectat cel puțin 200.000. Congregațiile noastre evanghelice nu au fost cruțate de această pandemie, și eu mă aflu printre cei care au fost spitalizați cu COVID-19.
Sunt pastor la o biserică de 350 de oameni într-un oraș mic de pe coasta Atlanticului. De asemenea, sunt un lider național al denominației din care fac parte, sunt președintele Alianței Evanghelice spaniole.
După 21 de zile de lupta împotriva infecției atât acasă cât și în spital, am fost în final externat. Sunt recunoscător și plin de bucurie; De asemenea, sunt conștient că alții, chiar mai tineri și mai sănătoși decât mine, își pierduseră viața.
Ca țară, încă suferim în timp ce călătorim spre un viitor incert. În familia mea încă mai avem de luptat cu virusul – inclusiv soția și soacra mea.
Iată șase sfaturi bazate pe experiențele noastre din Spania de până acum, lecții care ne vor ajuta să înțelegem planul lui Dumnezeu, să-L iubim pe El mai mult și la fel și pe apropiații noștrii în mijlocul acestei pandemii.
1. Să ne amintim că nu suntem invincibili
Prima concluzie este pentru lideri. Lecția evidentă pe care am înțeles-o în timp ce mă recuperam a fost aceea că nu sunt „super-om”. Chiar dacă suntem pastori, trăim în aceeași lume că toți ceilalți, cu aceleași conflicte și riscuri. Suntem vulnerabili – și tocmai asta ne califică pentru a conduce. Un conducător care pare străin de suferință nu va produce niciodată schimbare, poate doar admiratori.
Încercarea prin care am trecut mi-a arătat din nou importanța apartenenței la o comunitate. Imediat ce oamenii au aflat despre faptul că am fost infectat, a existat o reacție rapidă de rugăciune în biserica mea locală, în bisericile din Spania și chiar în alte părți ale lumii. Prieteni și oameni pe care nu i-am cunoscut înainte, mi-au trimis mesaje de sprijin în rugăciune. Toate acestea au fost doze de încurajare în momentele cele mai dificile.
În acele zile am putut să confirm adevărul Cuvântului, că suntem un trup – doar un trup. Avem o credință comună și asta ne face o familie. Toate acestea nu sunt ceva abstract pe hârtie sau o teorie ci o realitate palpabilă. Acest lucru îi întărește pe cei care suferă.
2. Să ne reexaminăm propriile vieți
Când sunteți implicat într-o biserică care crește, cu proiecte sociale, plantare de bisericii etc., și când boala vine și ne oprește din alergare, inițial este un șoc, iar mai târziu vin fazele furiei, întrebărilor și, în sfârșit, a acceptării. Boala te duce la un proces personal de verificare, care poate dura ore sau zile.
La început, am avut îndoieli cu privire la scopul suferinței mele. Dar după ce mi-am acceptat situația, am privit din două perspective.
Prima a fost modul în care Dumnezeu s-a îngrijit de mine și faptul că îi pasă de mine. În zilele în care eram slăbit, în spital, am fost nevoit să privesc moartea ca o posibilă realitate. În domeniul bisericesc și al profesiei mele, am fost împăcat; Făcusem ceea ce trebuia în timpul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Dar durerea a apărut în timp ce mă gândeam la copiii mei. Aș putea să văd cum își ating propriile visuri și obiective? Chiar și așa, a fost liniștea de a ști că Dumnezeu va avea grijă de soția mea și de fiii mei dacă voi muri.
Cea de-a două a fost identificarea cu durerea atâtor persoane care trec prin aceeași suferință. Nicio boală nu îți poate atinge sufletul dacă că ești gata să-L lași pe Dumnezeu să lucreze la inima ta. Cred cu tărie că Dumnezeu este suficient de puternic pentru a mă vindeca, la fel cum a fost suficient de puternic pentru a mă salva. În timp ce așteptam cu credință vindecarea lui – direct sau prin mijloace medicale -, puteam înțelege mai bine și suferința altora. Am putut să simt cu ei și mi-am dat seama că Dumnezeu continuă să fie Domnul meu, indiferent de ce avea să se întâmple cu mine.
3. Să nu ne jucăm cu teologii triumfaliste
Dacă sfatul meu poate fi folosit la ceva, sper să fie folosit în îndemnarea la rugăciune spre frații și surorile noastre creștine din America, să învețe din greșelile noastre din Europa.
În luna decembrie am văzut criza din China și mi-am spus: „Asta e în China; este departe”, nici nu ne-am gândit la faptul că în câteva luni urma să fie atinsă toată lumea. Apoi a fost în Italia și am spus: „Este în Italia; nu va veni și în Spania. Câteva zile mai târziu, COVID-19 a ajuns și la Madrid, iar cei care locuim în alte părți ale Spaniei am spus din nou: „Este în capitală; noi suntem în siguranță” și nu am fost prudenți. În sfârșit, a ajuns în orașul nostru și în propriile noastre familii. Am reacționat lent și am plătit consecințele. Vă rog, învățați din greșelile noastre și luați această pandemie foarte în serios.
Bisericile au un rol fundamental în a răspunde cu înțelepciune la această criză. Cea mai mare problemă este că există o teologie care ne învață că prudența este în conflict cu credința – o teologie triumfalistă care susține că suntem imuni la virus datorită faptului că suntem credincioși. Din aceasta decurg idei precum că creștinii care nu trebuie să se supună ordonanțelor date de către autorități, deoarece Dumnezeu ne va proteja. Această este o greșeală gravă și va avea consecințe dezastruoase. Păstorii care predică aceste lucruri vor trebui să dea socoteală lui Dumnezeu și oamenilor pentru învățăturile lor.
4. Să suferim cu cei ce plâng
În Spania, am văzut sute de centre de îngrijire medicală copleșite de ceea ce personalul medical și militar descriu drept „mediu de război”. Medicii și asistentele creștine ne-au povestit despre cum au plâns când au ajuns acasă după lungi zile de lucru. Nu a existat suficient personal, nici echipament de protecție suficient, nici paturi suficiente la Unitatea de Primiri Urgențe și multe altele. Sunt conștienți de impactul emoțional sever pe care această pandemie îl va avea asupra societății în anii următori.
Cei mai mulți dintre cei care au plecat în glorie în ultimele săptămâni au fost părinți și bunici ai unei generații care a luptat pentru a construi comunitățile evanghelice. Mulți au murit singuri într-o cameră de spital, luându-și „la revedere” de la persoanele dragi prin telefon.
Mulți care nu au avut voie să fie alături de cei dragi în momentele plecării lor vor trebui să facă față sentimentelor de vinovăție și furie. Zeci de mii de oameni nu vor vedea niciodată trupul celor dragi, nici măcar sicriul.
5. Revenirea la esențial
Activitățile care includ adunări de oameni în spații publice au fost interzise în toată Europa și nu există o dată exactă pentru momentul în care guvernele vor permite lăcașelor de cult să își reia activitățile.
Acest lucru pune la încercare modul nostru de a fi o biserica. Bisericile care aveau deja o structură bună pentru grupurile mici, vor păstra mai bine un sentiment de comunitate. Tehnologiile și sistemele de comunicații disponibile pe internet sunt și ele o binecuvântare.
Dar liderii creștini trebuie să folosească această criză pentru a regândi biserica din punct de vedere comun. Centrul nu este o slujba de închinare sau adunarea de duminică, ci Hristos. Odată ce această criză se va încheia, va fi important să ne întoarcem la o structură celulară pentru biserică, care accentuează angajamentul personal și pune capăt consumismului religios din ultimele decenii.
6. Să fim biserici vii și active, mai mult că niciodată
Trăim momente în care suntem despărțiți, avem nevoie de creștini care acceptă chemarea de a fi lumină și sare. Așa se face că prin mărturia noastră, mulți vor putea da slavă lui Dumnezeu.
Cu toate că suntem limitați, Duhul Sfânt nu este limitat. Și în calitate de creștini, continuăm să facem parte din viața societății din jurul nostru, pe fondul acestei crize. Este timpul să arătăm că „biserica este vie și activă”.
SURSA | ChristianityToday
Un comentariu
Apreciem