„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.”
Iată cuvintele care au prins viață atunci când un ucenic temător s-a văzut pus în poziția de a îndeplini o cerere ciudată venită din partea Învățătorului. Isus, învățătorul, le ceruse ucenicilor să meargă și să întrebe de un măgar pe care să intre în Ierusalim. Mă întreb dacă unii dintre ei s-au prins că Isus se ducea singur spre capcană sau că va fi o capcană din care va ieși victorios și va pune în mișcare evenimentul care îl va dezvălui tuturor ca un rege războinic radical. Oare acesta să fie momentul în care va face de rușine întregul Imperiu, demonstrându-i limitările și incapacitatea de a stăvili noua împărăție? Ierusalimul, o cetate înghesuită și împărțită de iluzii și loialități, fremăta acum a sărbătoare. Era Paștele, iar mielul privea totul din depărtare. Privea spre cetate ca și când ar fi urmărit poteca ce îl va duce spre o mireasă pentru care ar fi dat orice, doar să o poată iubi, știind în tot acest timp că dragostea nu-i va fi împărtășită. Mai-marii cetății îl priveau cu dispreț; Îl cântăriseră deja cu ochii și mâinile lor, obișnuite să cântărească doar posesiunile materiale.
Mântuitorul era vizibil, însă, în alte locuri. La fel ca în momentul când intrase în lume, cei care i-au văzut măreția au fost cei din cea mai joasă clasă socială: păstorii, Maria și Iosif, care erau oameni simpli, prorocul Simeon și prorocița Ana. De-a lungul vieții Sale acești oameni întâlniți de obicei la marginea societății – adulterinele, vameșii și proscrișii – l-au văzut pe Dumnezeu alături de ei, vorbindu-le, mâncând împreună cu ei și refăcându-le viața. L-au văzut acolo, la marginea cetății. Așa că au făcut ceea ce făceau oamenii de rând în cultura lor, atunci când un cap încoronat le făcea onoarea de a păși prin preajma lor. Au așezat ramuri din copaci pe jos, ca să calce pe ele în timp ce trecea triumfător pe lângă ei.
În această perioadă de criză globală, ne vedem puși în fața unei pauze dureroase, care ne face să reflectăm într-un alt fel la intrarea în Ierusalim. Covid-19 a aplicat lumii o lovitură copleșitoare, care ne dă sentimentul exagerat al pierderii controlului. Fie că ne regăsim cufundați în viața socială de la marginea cetății, unde viața este anevoioasă, iar sărăcia și lipsa accesului la resurse lasă loc și altor răni, fie că ne aflăm pe culmile cetății, unde consumul se ascunde după paravanul căutării semnificației și unde anxietatea și golul lăuntric duc la devastare personală, ne aflăm cu toții în acest moment într-un punct din care vedem lucrurile la fel. Putem vedea cu toții faptul că omul nu are capacitatea de a se apăra de forțe care îl depășesc complet. Limitările noastre sunt clare ca lumina zilei.
Cu siguranță știm cu toții să descriem cât de dezorientați ne simțim în această perioadă. Conștientizarea faptului că nu avem nicio certitudine cu privire la abordarea necesară și la viitorul pe care îl vom avea după acest virus ne cheamă să găsim un punct de referință mai tangibil pentru timpul acesta și pentru utilizarea sa spre atingerea unui scop. Perioada aceasta ne invită să ne implicăm din nou în evenimentele Săptămânii Mari, de data aceasta dintr-o postură mai umilă. Acum suntem cu toții la intrarea în cetate, alături de El, nutrind speranța că undeva în viitor, regele nostru războinic va răsturna situația și ne va scăpa din coșmarul global care ne-a învăluit pe toți.
Mă întreb dacă ne putem gândi puțin și la alaiul care îl însoțea pe Isus și care privea îndeaproape pelerinajul despre care noi, cititorii contemporani, știm că se îndrepta spre moarte. Isus cunoștea prea bine situația cetății care avea să-l înghită. Poate ceilalți se agățau încă de speranța că drumul său nu se va sfârși într-un mormânt, însă El știa. Și totuși, a îndrăznit să meargă mai departe. Dacă pandemia aceasta va înghiți și mai multe vieți, lăsându-ne orașele pe genunchi, poate că este momentul să luăm exemplu, nu de la atitudinea ucenicilor, ci de la Isus. Trupul Său anticipa deja mâinile violente care aveau să-l sfâșie. Romanii aveau să-I măcelărească trupul, în vreme ce mai-marii iudei aveau să-I profaneze ideologia, desfătându-se în această contra-împărtășanie, în care ne-au rupt pâinea și ne-au băut apa. Cu toate acestea, El a mers mai departe.
Mă întreb dacă v-aș putea îndemna să vă găsiți alinarea în realitatea faptului că Isus știa că drumul care-i stătea în față presupunea mai multă tragedie decât puteau înțelege ucenicii, dar și mai multă speranță dătătoare de viață decât și-ar fi putut ei imagina.
Fiecare dintre noi trăiește în spații socio-economice diferite, care vin însoțite de propriile provocări. O carantină totală într-o comună, cu complexitatea sa socială și cu dificultățile structurale naturale, va fi mult diferită de carantina totală dintr-un oraș mare, care vine cu propriile complexități și probleme legate de excese. Avem, însă, cu toții ceva în comun. Suntem de acord că tragedia care nu ne dă pace este aceeași; nu știm ce ne aduce viitorul. Însă suntem îndemnați cu toții să ne găsim locul alături de Isus, la fel ca ucenicii, să-L urmăm spre incertitudinea suferinței iminente, trăind totuși cu credința că finalitatea este speranță incredibilă și împlinire copleșitoare în dragostea lui Dumnezeu.
Isus, omul multor tensiuni, are capacitatea de a naviga cu dibăcie atât moartea ce se apropie cât și viața de nestăvilit, menținându-le cumva în echilibru. Cred că astăzi avem ocazia de a păși din nou, alături de El, în Săptămâna Mare, conștientizând faptul că deși călătorim împreună spre tragedie, suferință și devastare economică, sfârșitul călătoriei este realitatea plauzibilă și inimaginabilă a speranței. Îți vei pune încrederea în această călătorie?
El merge mai departe.
*Acest text a fost redactat de Lusanda Mashua, membru al echipei de autori la Ravi Zacharias International Ministries din Cape Town, Africa de Sud.
Sursa: RZIM România
