Singura grijă a diavolului este să-i împiedice pe creştini să se roage. El nu se teme de studii fără rugăciune, de lucrare fără rugăciune, de „creştinism” fără rugăciune. El râde de truda noastră, îşi bate joc de înţelepciunea noastră, dar tremură când ne rugăm. Avea să spună Samuel Charwick.
Rugăciunea, după unii ajunsă cenușăreasa slujbelor religioase, după alții o îndelednicire învechită și depățită în această epocă a umanismului exagerat, rămâne o îndelednicire fără de care o ființă umană nu poate avea viață din Dumnezeu.
Așa cum orice relație fără comunicare este sortită eșecului, tot la fel nimeni nu poate avea o relație cu Dumnezeu fără rugăciune.
Oare chiar să fie obligatorie rugăciunea, sau se poate înlocui cu altceva? Dar, pe ce bază ne rugăm și de unde știm că Cel căruia ne rugăm ne primește cererile și multumirile noastre? Care este temelia rugăciunilor noastre?
Și, cât trebuie să mă rog pentru ca cererea mea să primească răspuns?
Oare de ce Daniel a preferat mai degrabă să petreacă o noapte cu leii decât să se lipsească o zi de rugăciunile pe care le îndrepta către Dumnezeu?
În continuare câteva gânduri despre un stâlp fără de care toată casa pe care ne străduim să o construim în viețile noastre nu va putea rezista interperiile vremurilor!
RUGĂCIUNEA!
