“Pentru noi e taină mare
Ce va fi în viitor
Poate e o zi cu soare
Poate e o zi cu nori
Însă ştiu că-ngrijorarea
S-o alung va trebui
Dumnezeu și îndurarea
În etern vor dăinui.”
Nu-i așa că altfel punem accentul pe anumite cuvinte? De câteva zile am avut timp să macin multe gânduri și să re-evaluez multe planuri. Pun în scris câteva idei, poate vă sunt de folos:
Viața obișnuită se redefinește.
Esențial și ne-esențial sunt cuvintele care probabil ne trec prin minte de câteva zile încoace, iar de fiecare dată când le cântărim, ele suferă și o redefinire. Ce anume trebuie să facem și ce suferă amânare? Categoriile precum urgent versus important sunt de asemenea restabilite. Ce cumpărăm, ce mâncăm, ce bem, care haină e necesară și care nu, schimb sau nu mai schimb mașina. Se pare că pantofii de toamna trecută pot fi la modă și primăvara asta…
Realizăm că putem trăi cu mult mai puțin, mofturile nici măcar nu mai sunt rostite, cu atât mai puțin puse în practică sau în coșul de cumpărături. Nu mai contează ce mașină conduci, ce marcă e ceasul sau dacă ai haine de firmă sau nu.
Inovația generată de nevoia de a trăi altfel urmează să producă efecte. Ca exemplu, școala în online, care a fost fluturată doar în anii electorali devine încet, încet realitate, iar profesorii par să se descurce minunat fără programe de instruire plătite din bani grei de la buget. Nu a fost nevoie de echiparea școlilor, profesorilor sau a elevilor cu echipamente vândute la supra-preț anterior crizei. (Da, știu, nu este cazul peste tot, dar majoritatea profesorilor au un smartphone, acces la 3G/4G, iar despre copii nu mai vorbim). Se pare că și la TV se pot transmite cursurile esențiale claselor 8/12. Iar în fața TV-ului am fost majoritatea deja dresați să stăm cuminți. Deci se poate.
Cu toții ne spunem câte întâlniri puteau fi emailuri, și câte emailuri ar fi trebuit să fie întâlniri. Recalculăm importanța relațiilor interpersonale, dar și a eficienței muncii noastre.
Panica creată de mass-media în combinație cu incertitudinea viitorului apropiat și mediu stârnește în noi o capacitate de filtrare a informațiilor de care nu am știut că suntem capabili. Dintr-o dată îndepărtăm (unfollow/unfriend/unlike) surse de informație care nu doar că nu sunt utile, dar par a fi chiar toxice.
Biserica se adaptează.
Biserica pare să descopere puterea (și fața bună) a internetului. Nu-i așa că ați văzut biserici și lideri religioși pe FB pe care nu ați crezut că îi veți vedea vreo dată pe aici? Minunate sunt căile Domnului!
Nu-i așa că mesajele lor sunt dintr-o dată mai bine structurate, iar timpul folosit pentru a fi transmise pare să se fi scurtat? Tot din cauza “esențial/ne-esențial…”
Ați auzit probabil despre anumite tipuri de biserică: “Vai, dar biserica nu se roagă!” (a se citi” nu are rugăciune în comun”). Acum se dovedește că biserica se roagă, chiar dacă nu se vede… O, și cum se mai roagă!
Ați mai auzit probabil: “închinarea lor e doar show”. Stați să vedeți cum se știu a închina și fără sistemul audio super performant.
Învățăura despre zeciuială și dărnicie devin mult mai importante pentru lideri. Da, biserica trăiește din asta, și la fel și slujitorii ei. În panică și criză se vede care biserică trăiește ce predică și care nu. Si se vede de asemenea ce predică. De asemenea ajutorarea celor săraci arată inima bisericii. Săracii au rămas tot săraci, văduva și orfanul tot văduvă și orfan a rămas. Diferența e că ei știu deja să trăiască cu puțin…
Credința este rafinată.
Dintr-o dată – și mi-o spun și mie – ne vedem nevoiți să trăim (accent pe trăim, adică respirăm) prin credință. Dacă zilele trecute luam totul cu “mi se cuvine”, de câteva zile ne rugăm pentru “pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” cu altă apăsare. Va trebui să credem ceea ce spunem cu adevărat.
Nu e prima dată când credincioșii și omenirea trec pe aici, nu va fi nici ultima dată. Acum e rândul nostru să dovedim dacă trăim sau nu prin credință.
Nu e prima dată când Biserica și slujitorii ei trec prin boală și nevoi. Și putem spune că dacă imperii și țări au dispărut în urma crizelor, Biserica niciodată!
Nu e prima dată când lumea se uită spre Biserică, așteptând ca Biserica să aducă un mesaj al speranței – nu doar cu vorba, ci mai ales cu fapta.
Nu e prima dată când trecem pe aici ca omenire, ci doar ca generație.
Întrebarea e cum trecem prin ce urmează? Categoric, de mesajul mântuirii și mesajul credinței e nevoie mai mult ca oricând. Pentru că nu-i așa, “Dumnezeu ne şopteşte în plăcerile noastre, ne vorbeşte în conştiinţă, dar strigă în dureri! Durerea este megafonul cu care trezeşte o lume surdă” (CS Lewis).
Se pare că a venit vremea să ne destupăm urechile!
Vlad Crîznic
Directorul RZIM România
