Orice om are dreptul la o conexiune decentă de wifi.
Dionis Bodiu
E irezistibil, genial, fantastic, profund, uimitor, strălucitor. Nu doar că trebuie să îl vezi: e un film ce trebuia făcut. E o parabolă despre lupta de clasă, dar și o explorare (profundă, repet) a ideii de familie nucleară (tradițională pentru cei ce au deschis mai târziu ochișorii prin lume). E câștigător, cu el mergi la sigur. E piatră de hotar pentru un nou gen în cinema. E Parasite.
Parasite ridică ștacheta ideologicului în cinema spre o nouă culme. Ne propune o imperios necesară acțiune radicală, neplanificată, totuși inevitabilă, precum sunt împărățiile promisiunilor oricărei ideologii. O face fără pretenția de a rezolva ceva: ideologiile nu rezolvă niciodată nimic, căci ele au în primul rând rolul de a dărâma orânduiri crude și nedrepte. Ce va fi „după”, nimeni nu poate ști, important este că putem uita ce a fost.
Tot astfel, ca-n orice spațiu dominat de o ideologie, și în Parasite se cere plătit un preț. Armonia finală, paradisul, cere sânge. Sunt niște jertfe de adus; istoria ne-a dovedit faptul că cei ce gestionează ideologia nu se dau înapoi de la plata acestui tribut. E adevărat, ea se face întotdeauna cu sângele altora. C-așa-i în ideologie: plătește dușmanul de clasă, în timp ce camarazii căzuți la datorie se metamorfozează, pentru această lume, dacă nu pentru o altă, în eroi, în sfinți, în dumnezei chiar.
Filmul este în primul rând un text, pentru că deși a fost construit de coreeni, în lumea lor și pe limba lor, el se citește peste tot în lume cu subiect și predicat, alături de o mulțime de metafore (locuințe la demisol, scări, spații generoase, torturi, cuțite, autoturisme de lux, corturi ridicate pe gazonul din fața casei, ploaia, inundația etc). Îl recepționăm secvențial, pe treimi de gen (comedie-dramă-groază), aplicându-i un fel de schemă narativă menită să ni-l desfacă, să putem pricepe și noi cum vine treaba cu lupta aia de clasă.
Pentru că tot veni vorba, unii dintre noi au crezut, în naivitatea lor, că am scăpat de marxisme din acestea. Nu doar că nu am scăpat de ele, dar filmul le readuce în prim plan. Acum sunt pe buzele tuturor, propovăduite nu doar de către filozofi de stânga pe care oricum puțini îi citesc și nimeni nu îi înțelege. Le găsim pe ecranele de fiecare zi. Mai grav, ne bântuie, asemeni unei stafii, cele mai întunecate dorințe. Am renunțat la imaginarul păcii universale: lupul și mielul nu vor conviețui niciodată.
E o iluzie să crezi că se poate ajunge la eterna armonie altfel, un delict chiar. Astfel, inexplicabilul își găsește o explicație în necesitatea narativă (i se spunea istorică odinioară, pentru cei ce își mai amintesc). Lucrurile nu mai pot merge așa: de va fi să se sfârșească lumea asta odată și să nu mai urmeze nimic p`ormă, tot nu o vom lăsa în pace. Parasite însuși este o necesitate. Existența sa transcende pretenția artistică perenă, dezbrăcată de imperative contextuale, pentru a deveni o politică de cinema, una mântuitoare și vrednică de a fi întâmpinată cu aplauze și cu trofee.
Rămâne de văzut cum vor primi apostolii lui Marx ziua aceea în care cineva va pune în practică lecția filmului. Asta, în fericitul caz (vorbesc din punctul lor de vedere), în care vor mai fi prezenți la fața locului. Șansele sunt destul de mici, zic eu. Am învățat asta chiar din Parasite.
Despre Parasite nu poți spune că este un film bun, nimeni nu o face. Este așa cum am spus în prima frază a acestei postări. Bun este Jocker, poate, dar asta numai dacă îi dă voie CTP-ul să fie așa.
Autor: Dionis Bodiu
