Este aproape imposibil să citeşti Biblia de la un capăt la celălalt şi să nu observi discrepanţa dintre imaginea lui Dumnezeu din Vechiului Testament şi cea din Noul Testament. Yahweh al Vechiului Testament este adesea mânios, răzbunător şi neîndurător, un Dumnezeu care porunceşte masacre inimaginabile, care pedepseşte fără milă păcatul, care încurajează sclavia, epurarea etnică şi patronează o mulţime de alte monstruozităţi. Mai mulţi atei, mai ales cei din valul noului ateism, în speţă „cei patru călăreţi ai Noului Ateism” – Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Sam Harris şi Daniel Dennett – l-au numit pe Dumnezeul Vechiului Testament „un monstru moral”. Dar când citeşti Noul Testament Îl descoperi pe Isus Cristos, care este imaginea perfectă a dragostei, un apropiat al vameşilor şi al păcătoşilor, un apărător al prostituatelor, un personaj destul de blajin. De ce există această diferenţă între imaginea lui Dumnezeu din Vechiul Testament şi cea din Noul Testament? Este Dumnezeul Vechiului Testament acelaşi cu Dumnezeul Noului Testament?
Vă mărturisesc că şi eu m-am confruntat cu această dilemă. Nu o dată am fost îngrozit de imaginea lui Yahweh descoperită în Vechiul Testament şi fascinat de imaginea lui Cristos din Noul Testament. De aceea, mi-am pus întrebări şi am încercat să armonizez cele două imagini ale lui Dumnezeu. Şi tind să cred că orice creştin raţional şi-a pus măcar o dată problema armonizării celor două imagini atât de discordante ale lui Dumnezeu. În perioada părinţilor Bisericii, Marcion (85-160 d.Cr.) un episcop creştin, puternic influenţat de gnosticism, a spus că Yahweh, Dumnezeul Creator din Vechiul Testament, nu este acelaşi cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul din Noul Testament, ci este o fiinţă de rang inferior. În consecinţă, Marcion a propus înlăturarea din Noul Testament a oricărei influenţe a Dumnezeului evreiesc, pentru că, spunea el, acest Creator este malefic. Demersul său a continuat cu înlăturarea Evangheliilor lui Matei, Marcu şi Ioan şi o parte însemnată a Evangheliei după Luca, astfel că a rămas ca Scriptură validă o prescurtare a Evangheliei lui Luca. Răspunsul Bisericii a fost prompt: a respins învăţăturile lui Marcion, el a fost declarat eretic şi excomunicat din Biserică. Mai apoi Biserica a confirmat că toate scrierile Vechiului şi Noului Testament sunt inspirate de Unul şi Acelaşi Dumnezeu. Dar întrebarea rămâne. Cum răspundem acestei dileme?
În Prologul Evangheliei sale, Ioan scrie că: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Ce vrea să accentueze el aici este faptul că în Cristos este descoperit în mod desăvârşit fiinţa şi caracterul Tatălui, a Dumnezeului descris în Vechiul Testament. Nu există nicio diferenţă între Tatăl şi Fiul, nici în esenţă, nici în caracter. Cine L-a văzut pe Isus, L-a văzut pe Tatăl. Când Filip i-a zis Domnului Isus: „Arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns”, a primit următorul răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl (…) Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine?” (Ioan 14:8-10). Apostolul Pavel explică foarte clar că Domnul Isus este „chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Coloseni 1:15), şi că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). De asemenea, în Epistola către Evrei citim că „El [Isus]… este oglindirea slavei Lui [a Tatălui] şi întipărirea Fiinţei Lui” (1:3).
Aşadar, Isus şi Tatăl una sunt (cf. Ioan 10:30). Isus nu este mai iubitor decât Tatăl, iar Tatăl nu este mai neîndurător cu păcatul decât Isus. Nu există nicio diferenţă între Dumnezeul din Vechiul şi cel din Noul Testament. Toţi scriitori Noului Testament insistă asupra continuităţii revelării Dumnezeului Vechiului Testament în Noul Testament, de aceea, pe baza Scripturii, doresc să amintesc trei lucruri foarte importante:
- Există o manifestare evidentă a dragostei lui Dumnezeu în Vechiul Testament;
- Există o manifestare evidentă a judecăţii lui Dumnezeu în Noul Testament;
- Diferenţa majoră dintre ele constă în înţelegerea judecăţii în timpul istoriei şi judecata de la sfârşitul istoriei.
Există o manifestare evidentă a dragostei lui Dumnezeu în Vechiul Testament
Dumnezeu nu Se prezintă pe Sine în primul rând ca un Dumnezeu al judecăţii, ci ca un Dumnezeu al dragostei, iertării şi îndurării. În Exod 34:6-7, Dumnezeu afirmă: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni şi iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam”. Aici aveam cea mai clară, cea mai concisă şi cea mai completă autodefinirea a lui Yahweh. Şi vă rog să observaţi că emfaza cu care aminteşte îndurarea, mila, dragostea, credincioşia, bunătatea şi capacitatea de a ierta, este aceeaşi cu care ne aminteşte că nu trece cu vederea păcatul omului, răzvrătirea lui.
Descoperim, aşadar, că avem de-a face cu un Dumnezeu iubitor şi intransigent în acelaşi timp, un Dumnezeu care împarte în aceeaşi măsură dragostea şi dreptatea. Dar dragostea lui Dumnezeu nu include indulgenţa faţă de păcat, ci tocmai ea Îl determină să fie drept.
În mod repetat, Dumnezeu menţionează în Vechiul Testament că l-a ales pe Israel din dragoste, nu din pricina meritelor sale. Când Israel se răzvrătea, Dumnezeu îi trimitea prooroci care să-i aducă aminte de dragostea Sa. Dacă acei proroci erau ucişi, Dumnezeu trimitea alţii. Numai dacă nesocoteau chemarea la pocăinţă şi continuau să păcătuiască, Dumnezeu îi judeca şi pedepsea, spre binele lor. Adesea întârzia să-Şi manifeste dreptatea până în ultimul moment şi spunea: „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă?” (Osea 11:8). Pe de-o parte vrea să fie îndurător, pe de alta ştie că trebuie să fie drept. Cu câtă dragoste Îşi zugrăveşte dragostea pentru un popor atât de răzvrătit! Cine ar fi făcut ce a făcut El? Dar, cu toate astea, a venit momentul când a spus: Nu mai am ce să-ţi fac, trebuie să te las să fii dus în robie; poate că te vei îndrepta. Poate că suferinţele te vor determina să-ţi ridici din nou privirile spre cer.
Dragostea nu exclude judecata, ci dragostea presupune exercitarea fermă a dreptăţii. Câţi dintre voi nu v-aţi pedepsit copiii când au făcut ceva rău, deşi fuseseră avertizaţi înainte? De ce i-aţi pedepsit, pentru că i-aţi urât? Nici vorbă! Cred că din dragoste, din dorinţa de a-i feri pe viitor de necazuri mai mari. Prin urmare, ca părinte ar trebui să ştii ce înseamnă că dragostea şi dreptatea merg mână în mână. Să manifeşti doar dragoste fără limite, face din tine un părinte iresponsabil, denaturat care îşi lasă copiii de capul lor, iar din copii face nişte râzgâiaţi, care, mai devreme sau mai târziu, te vor sfida. De asemenea, să exerciţi doar dreptate fără limite, asta ar face din tine un dictator. Dar ce bun este echilibrul: dragoste şi dreptate în acelaşi timp!
Acum, s-ar putea să spui: Bine, cu poporul Israel am înţeles cum stau lucrurile, pentru că a fost poporul ales. Dar celelalte naţiuni nu au avut parte de atâta milă din partea lui Dumnezeu, cât au avut de mânia Sa. Nu pot să explic fiecare episod istoric în parte, dar vă aduc aminte unul reprezentativ, cel referitor la Ninive. Iona este trimis cu un mesaj de pocăinţă la Ninive şi vede că acest popor barbar se aruncă cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi stă în post şi rugăciune, ajungând să capete îndurare. Atunci Iona iese la marginea cetăţii şi recunoaşte în rugăciune un aspect extraordinar: „Ah, Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi plin de bunătate şi că te căieşti de rău” (Iona 4:2). Iona nu mărturiseşte ceva nou aici, ci ceva descoperit de multe ori în istorie, şi anume: că Dumnezeu e nespus de îndurător. De altfel, Dumnezeu îi spune lui Iona: „Să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de 120.000 de oameni care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite” (Iona 4:11).
Iona şi Osea portretizează un Dumnezeu plin de dragoste şi intransigent în judecăţile Sale. Dumnezeu nu este un monstru moral, decât pentru cei care vor să-L vadă aşa, decât pentru cei care spicuiesc din Biblie doar ceea ce poate susţine preconcepţiile lor. Lui Dumnezeu nu-i face nicio plăcere să judece şi să pedepsească, dar vedem în mod vădit că uneori dragostea sa Îl determină să facă asta. Dumnezeu nu poate trece cu vederea păcatul, pentru că păcatul Îl dezonorează pe El, prin păcat Satan Îl atacă pe Dumnezeu. Dumnezeu nu poate să stea nepăsător în faţa celui folosit de Satan ca să-i producă durere.
Există o manifestare evidentă a judecăţii lui Dumnezeu în Noul Testament
Există peste 100 (mai exact 108) referinţe despre judecată în Noul Testament, şi detaliul semnificativ este că în afirmaţiile Domnului Isus găsim cele mai multe uzanţe ale acestui cuvânt. El spune că a venit să judece lumea, că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o în mâinile Sale (cf. Ioan 5:22). Însăşi prezenţa Sa fizică pe pământ era un semn şi o mărturie a judecăţii divine. Tot El ne-a învăţat că e mai bine să ne judecăm singuri şi dacă ochiul nostru sau mâna noastră ne fac să cădem în păcat, este mai bine să rămânem fără ele, fiindcă este infinit mai profitabil să ajungem în cer fără mână şi fără ochi, decât să ajungem în iad cu mâini întinate de păcat şi cu ochi plini de pofte păcătoase (cf. Matei 5:29-30).
Apostolul Pavel ne-a învăţat şi el să ne judecăm singuri ca să nu fim judecaţi odată cu lumea (cf. 1 Cor 11: 31-32). Iar apostolul Petru aminteşte că: „Judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4:17). Domnul Isus a vorbit despre judecata finală în Matei 7:13-29 şi 24:45-25:46. Fără îndoială, El a vorbit mai mult despre judecată decât oricine altcineva în Noul Testament.
Este benefic să amintim că există mai multe tipuri de judecată în Noul Testament. Este auto-judecarea (cf. Ioan 9:39; 12:47-49), judecata lui Dumnezeu (Ioan 8:50; Faptele Apostolilor 12:23), judecata bisericii (Matei 18:15-18 şi Matei 25:) şi judecata finală (Matei 25:31-46; Apocalipsa 20:11-15). Da, Noul Testament este plin de exemple ale dragostei, ale milei şi ale harului lui Dumnezeu, dar să nu ne amăgim că lipseşte dreptatea. Dacă Vechiul Testament vorbeşte mult despre judecăţi cu urmări temporare, precum robiile, Noul Testament vorbeşte mult despre judecăţi cu repercusiuni veşnice. Biblia spune: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10).
Oamenii care continuă să păcătuiască şi nu se pocăiesc de păcatele lor, cei care neglijează avertizările divine, vor fi pedepsiţi pentru totdeauna. Redus la esenţă, mesajul Evangheliei este următorul: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16:16). Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament Dumnezeu a trimis mesageri sfinţi care să le vorbească oamenilor despre dragostea Sa, dar şi să-i avertizeze de consecinţele veşnice ale păcatelor lor. Dragostea le-a fost arătată şi unora şi altora, dreptatea este manifestată şi faţă de unii şi faţă de alţii. Din acest punct de vedere, ambele Testamente reprezintă un întreg care prezintă Unul şi Acelaşi Dumnezeu.
Există o diferenţă în cele două Testamente ce ţine de timpul judecăţii
În Vechiul Testament, judecata este cel mai adesea istorică şi temporară. Când Israel păcătuia, era pedepsit pentru o vreme prin secetă, războaie sau robie. La început Israel a fost pedepsit prin triburi locale, iar mai târziu prin mari imperii. Şi totuşi, pedeapsa era generală şi temporară. În Noul Testament însă, pedeapsa este individuală şi veşnică.
Aşadar, este Dumnezeul Vechiului Testament unul doar al judecăţii şi pedepsei, cu totul diferit de Dumnezeul Noului Testament, unul doar al dragostei şi harului. În nici un caz! Ambele Testamente ne descoperă un singur Dumnezeu perfect în dragostea Sa şi, în acelaşi timp, perfect în dreptatea Sa.
Autor: Bebe Ciaușu
Pastorul Bisericii Baptiste „Harul” din Ineu, Arad
Un comentariu
Felicitări pentru articol.