„Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra” – Este un gând des folosit ca raționament pentru înlăturarea oricărui fel de moralizare creștină. Este evident că nu avem cum să ne descotorosim pe deplin de moștenirea viziunii creștine. Ironia stă în faptul că afirmația de mai sus este deseori oferită cu avertizarea că tot ceea ce ține de moralitate trebuie să rămână o chestiune privată și nu are nimic de-a face cu sfera publică. Însă, dacă orice convingere morală este o chestiune privată, de ce nu este păstrată și această afirmație în privat? De ce este proclamată atât de des?
De multe ori îi întreb pe cei care declară asta dacă cunosc contextul în care au fost rostite aceste cuvinte și de cele mai multe ori mi se spune că nu. O persoană mi-a spus totuși că are de-a face cu femeia prinsă în preacurvie. L-am întrebat dacă știa ce l-a făcut pe Isus să spună asta și cui adresa de fapt aceste cuvinte. Tăcere. Merită spus că toată confruntarea pornește de la faptul că Fariseii căutau să-l prindă pe Isus în capcană, fie determinându-l să apere vădit Legea lui Moise, fie să o respingă. Întregul scenariu a fost pus la cale dinainte nu pentru a afla adevărul esențial al unei legi morale, ci pentru a-l prinde pe Isus.
Este fascinant să urmărim cum Isus le expune falimentul spiritual, demonstrându-le că însuși caracterul lui Dumnezeu se află în centrul legii. Există o esență spirituală care precede poruncile morale. Așadar, atunci când cerem în gura mare ca cel fără de păcat să dea primul cu piatra, ar fi cazul să acordăm crezare caracterului lui Dumnezeu și în multe alte pronunțări. Însă pentru unii, păcatul nici măcar nu este o categorie demnă de luat în seamă. Tocmai această utilizare selectivă a Scripturii este jocul pe care-l jucau adversarii lui Isus. Atunci când citezi din Lege ignorând în același timp realitatea păcatului, motivația preamăririi sinelui poate călca pe caracter. Prin urmare, în lumea noastră ciuntită din punct de vedere spiritual, arta ascunderii adevărului a devenit știință, mai ales în sala de judecată și pe scena politică.
Aici putem afla ceea ce eu consider moartea crucială a caracterului nostru. Nu există contextul transcendent în care să discutăm teoria morală. Așa cum pentru a căpăta semnificație, mai întâi cuvintele trebuie să ne indice ceva dincolo de ele, o existență în realitate, percepută la nivel general, la fel și realitatea trebuie să ne indice ceva ce o depășește, o esență acceptată la nivel general. Altfel realitatea nu deține niciun coeficient moral iar semnificația morală se destramă în subiectiv, ne mai având acces la dezbatere. Doar transcendentul poate oferi valoare morală neclintită.
Moartea aceasta a transcendentului vine însă însoțită de o sabie cu două tăișuri, atât pentru sceptic, cât și pentru creștin. Într-adevăr, legea are valoare morală, însă nu ca mijloc prin care avocații vicleni să poată pune în scenă jocuri de cuvinte, minimalizând moralitatea și ucigând adevărul. În același timp, legea are valoare spirituală, astfel că nu-i putem da cu piciorul omului care se pocăiește cu adevărat. Harul Domnului se pogoară din abundență peste cei mai nemernici dintre noi. Ascuns în firea odioasă a eșecurilor noastre este secretul scandalos al iertării lui Dumnezeu. Atunci când s-a întors acasă, fiul risipitor nu s-a confruntat cu mânia tatălui său, ci cu mânia fratelui mai mare, care nu înțelegea mărinimia și harul de care dădea dovadă tatăl lor. De-a lungul istoriei, modul în care s-a raportat Dumnezeu la cei nechibzuiți ne-a dezvăluit cât de misterioase sunt căile Lui. Trebuie să lăsăm loc acestor posibilități. „Căci acest fiu al meu era mort și a înviat”. Moartea zăcea în hoinăreala pasiunii și în seriozitatea păcatului. Viața, pe de altă parte, se tălmăcea prin pocăința autentică și îndemnul să ne întoarcem și „să nu mai păcătuim”. Să ne amintim însă, iertarea ne este oferită în urma recunoașterii cuprinzătoare a hidoșeniei lucrurilor pentru care suntem iertați.
Dimpotrivă, atunci când vorbele, consecințele și contextele transcendente s-au mistuit, nu ne așteaptă decât troaca. Doar amintindu-ne adresa Tatălui nostru vom ști unde să ne întoarcem pentru a primi iertare și dragoste. Însă dacă ținem morțiș să ne certăm mânuind tentaculele puterii cu viclenie politică sau meșteșugind semnificația vorbelor fără niciun context spiritual, s-ar putea să ucidem atât legea, cât și dragostea. Iată prăpastia la marginea căreia ajungem din ce în ce mai des!
Sunt încredințat însă că pe cât de abruptă ar părea panta, Dumnezeu s-a îndeletnicit întotdeauna cu salvarea. Adevărul este că noi oamenii păcătuim tot timpul. Singura noastră speranță se află în căile lui Dumnezeu, prin intermediul cărora vine echilibrul dintre iertare și responsabilitate. Există într-adevăr și o altă punte, cea pe care s-a frânt un trup în așa fel încât să formeze o potecă pe care să trecem și să primim viață. La această cruce vom găsi atât judecata cât și îndurarea. Judecătorul întregului pământ nu va fi înșelat de nuanțe de semnificație, iar Cristos nu va fi nimicit de umbrele morții.
Dumnezeu este ajutorul și speranța noastră în vremurile care au trecut și în anii care vor veni.
*Acest text a fost redactat de Ravi Zacharias
Sursa: RZIM România
