Societatea modernă este renumită pentru efortul pe care-l face pentru a-şi menţine un standard ridicat de viaţă şi de confort. Dacă ceva ne umbreşte fericirea atunci trebuie înlăturat. Această atitudine ne este indusă de la o vârstă fragedă şi a ajuns să devină un scop în sine, pentru că ni se spune că fericirea şi bunăstarea noastră reprezintă scopul principal în viaţă. Până la urmă de ce te dau părinţii la o şcoală bună, de ce alegi să urmezi o facultate de top, cauți să obţii o slujbă bine plătită și să îţi întemeiezi o familie care să te facă să te simţi împlinit dacă nu ca să fii fericit?!
Vrem să trăim cea mai bună viaţă posibilă pe acest pământ şi să acumulăm cât mai multe lucruri materiale care să ateste succesul nostru. Această perspectivă şi-a găsit o platformă şi în multe biserici şi cămine creştine şi multe predici sunt rostite având ca temă principală binecuvântările lui Dumnezeu. În multe cazuri este o realitate nefericită faptul că o perspectivă biblică echilibrată nu este o normă pentru toate adunările unde este chemat numele Domnului; este adevărat, Dumnezeu este bogat în îndurări totuşi El nu este un fel de Moş Crăciun care are doar daruri pentru noi tot timpul.
Adesea lipsa de statornicie a inimii noastre se descoperă atunci când siguranţa confortului în care trăim ne este testată, atunci când ne confruntăm cu posibilitatea de a pierde tot ce am acumulat şi când nu mai suntem în rând cu cei cu care ne-am măsurat până atunci. Aceste momente ne arată cât de mult suntem dispuşi să luptăm pentru confort şi siguranţă.
Nu sunt un masochist şi nu cred în mod special că trebuie să bat la uşa suferinţei în fiecare dimineaţă pentru a-mi lua doza zilnică de zbucium. Am observat totuşi un tipar care cred că a marcat viaţa tuturor celor care au umblat fără compromis pe calea credinţei înaintea noastră. Substanţa acesui tipar îl constituie abandonarea fără ezitare. Imaginea este aceea a lutului, care este dispus să se lase modelat, fără a opune vreo rezistenţă, în mâna Olarului.
Făgăduinţa disconfortului
O axiomă incorectă care constituie apărarea unei vieţi de căutare a confortului este aceasta: dacă Domnu-i bun şi El mă iubeşte, atunci El o să mă facă fericit tot timpul. Nu-l vedem pe Dumnezeu şi Cuvântul Său în mod corect şi adesea citim Scriptura cu o pereche de ochelari nepotrivită.
Suntem tentați să credem că binele pe care ni-l oferă Dumnezeu este o stare de satisfacție și de exaltare interioară permanentă. Vedem însă în Scriptură că Dumnezeu nu se schimbă: El este bun și atunci când ne binecuvântează dar şi atunci când nu o face. Trebuie să înţelegem că definiţia noastră a ceea ce este bun nu este la fel cu ceea a lui Dumnezeu.
Am observat din textul Scripturii că natura plină de dragoste a lui Dumnezeu caută ceea ce este bun pentru noi, în a ne conforma să fim cât mai mult ca Fiul Său. Aceasta pentru că prin crucea lui Hristos noi am fost făcuţi copiii lui Dumnezeu, Dumnezeu s-a făcut Tatăl nostru şi dorinţa Lui este să ne facă pe fiecare să fim asemenea Fiului Său prea-iubit. Dacă vrei să ştii ce vrea Dumnezeu de la tine, atunci uită-te la felul în care Isus a ascultat de Tatăl şi a împlinit voia Lui şi însuşeşte-ţi şi tu acelaşi mod de a acţiona.
Există câteva pasaje la care am meditat şi care mi-au împrospătat perspectiva asupra suferinţei.
„V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33).
„De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi.” (2 Tim 3:12).
Viaţă nouă în Hristos vine la pachet cu o garanţie a faptului că vom fi persecutaţi, vom avea necazuri şi vom fi urâţi. Mesajul lui Hristos este în contradicţie cu natura carnală şi prin urmare nu va fi totul roz şi nu vom avea întotdeauna parte de cele mai bune circumstanţe.
Avem totuşi promisiunea că vom domni împreună cu Hristos: „Dacă răbdam, vom şi împăraţi împreună cu El.” (2 Tim 2:12)
Mi-am cercetat un pic viaţa şi am căutat o porţiune unde am experimentat suferinţă pentru credinţa mea inHristos. Nu am găsit nimic. Apoi am început să mă gândesc la faptul că dacă alerg după tot ce are Domnul în plan pentru viaţa mea, atunci în mod inseparabil voi avea parte şi de suferinţă, luptă interioară și de disconfort.
Apoi m-a uimit gândul care năştea următoarea întrebare: de ce aş alege o viaţă care promite luptă? Un gând care m-a justificat mi-a zis că pentru că îl iubesc pe Dumnezeu, atunci eu vreau ca El să fie glorificat. Am văzut însă că zilnic iau decizii prin care aleg confortul meu în dauna slavei lui Dumnezeu.
Atunci când l-am mărturisit pe Isus ca Domn al vieţii mele, El nu mi-a făcut o ofertă la preţ redus. Şi nu există nici vreo clauză contractuală ascunsă. Dacă Isus a avut ca final al vieţii sale pământeşti, de acultare şi râvnă pentru a face voia Tatatlui, parte de cruce atunci aceasta este dovada supremă că durerea şi suferinţa reprezintă o parte integrantă a vieţii în Hristos.
Deci în adeziunea la viaţa creştină există şi un paragraf destul de consistent: suferinţa. Viaţa apostolilor şi a primilor creştini a fost presărată de suferinţă şi plină cu oameni care le-au fost ostili. Este caraghios modul în care atunci când avem de înfruntat chiar şi cea mai mică greutate noi o interpretăm că însemnând că Dumnezeu ne-a părăsit şi că nu mai suntem iubiţi de El.
Este o mare încurajare să fii ancorat în dragostea lui Dumnezeu şi să îţi reînnoieşti mintea în fiecare zi pentru a cadenţa împreună cu Domnul. Este întotdeauna în beneficiul nostru şi pentru gloria Lui.
Autor: Jhonelle Grant pentru Christian Today
