Așa cum subliniază studiile de specialitate, în ordine cronologică, evanghelia după Marcu este prima dintre cele patru texte biblice de acest gen, scrisă undeva înainte de distrugerea Ierusalimului de armatele imperiale romane, adică între 65 și 70 AD. Ca stil, cartea este destul de diferită de celelalte două texte sinoptice (evangheliile după Matei și Luca). Are un accent narativ ce subliniază îndeosebi acțiunile lui Isus, dar tonul este alert și dramatic. Figura lui Isus transpare mai mult din prezența sa activă decât din discursuri, autorul subliniind forța sa de caracter și chiar misterul personalității sale. Dincolo de figura centrală a lui Isus, comentatorii subliniază că în această evanghelie se distinge imediat tema uceniciei. Dinamica narativă a textului evidențiază prezența ucenicilor alături de Isus, de la primul până la ultimul capitol al cărții. Isus acționează, face gesturi și vorbește în prezența ucenicilor, având mereu de parcurs un drum între masele de oameni cărora li se adresează și cei ce s-au strâns în jurul lui și îl urmează pretutindeni. Dacă un asemenea accent există, ne putem propune să urmărim, de-a lungul cărții, această constantă însoțire a lui Isus de către discipolii săi pentru a observa procesul în anumite detalii, nuanțe, mize și tensiuni puse la dispoziție de autorul biblic sub inspirația divină. Scopul acestui exercițiu este acela de a extrage câteva elemente utile pentru a înțelege mai bine tema uceniciei, în orizontul acestui text biblic. Fără pretenția unui studiu exegetic de specialitate, parcurgem cartea la nivelul unui cititor obișnuit care este interesat să observe cum anume Sf. Marcu prezintă relația lui Isus cu oamenii care îl urmează. Acest demers presupune mai întâi să subliniem maniera în care Mântuitorul își realizează misiunea și cum îi implică pe ucenici în acest proces. Mai apoi, ideea este să observăm răspunsul, participarea discipolilor în acest cadru creat de Cristos pentru ei.
Pentru început însă, este important să subliniem câteva elemente care pot fi considerate tehnice, dar care țin de specificul acestei evanghelii în raport cu tema analizată. Un prim aspect se referă la termenii folosiți în text pentru a indica pe cei ce îl urmează pe Isus. Pentru cercul restrâns al celor ce îl însoțesc pe Cristos, de-a lungul cărții, Sf. Marcu utilizează cu predilecție termenii ucenici (mathetai) și cei doisprezece (dodeka). În schimb, evanghelistul folosește termenul apostoli (apostolous) doar o singură dată (6:30). În comparație cu celelalte evanghelii, se pare că Sf. Marcu utilizează cel mai frecvent sintagma cei doisprezece pentru a se referi la grupul celor aleși de Isus să îi fie ucenici. Acest titlu pare să fie în concordanță cu accentul autorului asupra autorității cu care au fost investiți discipolii Domnului și cu rolul lor special în comunitatea creștină formată după înălțarea lui Isus la ceruri. Așa cum se va impune în gândirea Noului Testament, cei doisprezece reprezintă o instituție fundamentală pentru Biserică, temelia pe care se zidește trupul lui Cristos în lume. Dacă acesta este un accent specific evangheliei după Marcu, va trebui să îl urmărim pe tot parcursul textului și să subliniem eventuale implicații cu privire la dimensiunea autorității pentru ucenicia creștină, în special cea legată de transmiterea mai departe a adevăratei identități a lui Isus.
Aproape în contrast cu poziția de autoritate cu care au fost investiți și cu cea a situării în prezența lui Isus, cei doisprezece sunt prezentați de Sf. Marcu ca niște oameni cu slăbiciuni și frământări, frecvent incapabili să înțeleagă cine este și ce face maestrul lor. Acesta este un alt aspect care ține de specificul cărţii în tratarea temei uceniciei și merită să îl explorăm. Vom analiza cum textul evangheliei pune suficient accent pe disponibilitatea lui Isus de a li se adresa distinct ucenicilor, în privat, de a lua în calcul toate aceste temeri, neînțelegeri, slăbiciuni. Prin această strategie, este posibil ca Sf. Marcu să încerce să sublinieze că apostolii nu sunt supraoameni, iar alegerea lor specială nu îi scutește de efortul unor transformări importante la nivelul personalității lor. Mai degrabă, autorul evidențiază că drumul discipolilor împreună cu Isus este unul paradigmatic și mesajul despre relația oamenilor cu Cristos se adresează comunității credincioșilor din toate timpurile și din toate spațiile geografice. În egală măsură, această evanghelie ne arată cum Isus nu îi menajează pe ucenicii săi, nu îi izolează de comunitatea mai largă în care se află și le arată cum identitatea lor, construită în contextul social și religios iudaic, este acum supusă unui dur proces de evaluare și transformare. Acest demers dificil de analiză și devenire a unei identități provizorii este pus la vedere și pare a fi unul foarte important în iconomia evangheliei Sf. Marcu.
În paralel cu realismul procesului prin care trec ucenicii aleși de Isus dintre evrei, Sf. Marcu subliniază fin și o serie de ucenici atipici, fie din mulțimea de oameni din Iudeea, fie dintre neamuri, care apar în momente interesante și fac lucruri ce erau de așteptat să vină de la cei din cercul apropiaţilor lui Isus. Sesizăm o dimensiune a uceniciei de la distanță, surprinzătoare, cu oameni care apar de nicăieri și fac gesturi substanțiale. Această deschidere este sugerată de textul biblic și pune o serie de întrebări cu privire la iconomia divină în lume, la dinamica uceniciei și la riscurile unei viziuni statice, tributare unui context anume. Textul ne invită să reflectăm la ideea că nici în vremea lui Isus, și nici acum, nu există un monopol al Bisericii sau al anumitor oameni din Biserică asupra adevărului, că mereu putem fi surprinși de iconomia lui Dumnezeu prin oameni și împrejurări neașteptate. Ca și ucenicii lui Isus odinioară, creștinii de azi pot fi orbi la anumite realități, pot ignora anumite orizonturi ale prezenței divine în lume și pot avea așteptări nefondate ca toate lucrurile să graviteze în jurul lor.
Mai subliniem un aspect ce poate fi urmărit în această evanghelie. Este vorba despre modul în care Sf. Marcu îi aşază pe ucenici în tensiunea confruntărilor pe care le are Isus cu liderii evrei din acea vreme și cu autoritățile lumii nevăzute, ale răului. Textul biblic pare să alterneze și să reia de câteva ori tema acestor confruntări. În asemenea contexte, este pusă în discuție adevărata identitate a lui Isus. Trebuie să nu uităm că, asupra acestei identități, Sf. Marcu insistă cu nuanțe care sunt legate de destinatarii săi, de specificul unor probleme cu care se confruntau creștinii epocii. Textul biblic ne solicită așadar un efort dublu: de a sesiza întrebările și dilemele cu care au de a face ucenicii lui Isus, potrivit cu problemele ridicate de contextul secolului întâi; de a lua în calcul situațiile cu care se confruntă discipolii lui Cristos într-un context cu totul diferit, așa cum este cel actual, de exemplu. Această raportare la identitatea lui Isus este fundamentală pentru identitatea ucenicului, precum și pentru asumarea și manifestarea acestui statut în lume. Interesant este că Sf. Marcu lasă la vedere numeroase detalii cu privire la modul în care ucenicii abordează identitatea maestrului lor, dar și provocările pe care le aduce Isus pentru ca ei să-l înțeleagă. De asemenea, cei doisprezece sunt frecvent în vizorul liderilor religioși și al anumitor oameni din pricina asocierii cu învățătorul lor și a confuziei care aplanează frecvent asupra identității acestuia.
Dănuț Jemna
