Dacă vrei să îţi faci o idee despre distanţele din Universul în care trăim, imaginează-ţi că ai călătorit cu 54.000 de km/h timp de 40 de ani şi că, în mod practic, ai ajuns – din punct de vedere astronomic – nicăieri.
Anul trecut, sonda spaţială Voyager 2 a devenit al doilea vehicul lansat de pe Pământ care părăseşte sistemul nostru solar. Acum ea se află la o distanţă de 17,6 miliarde de km de Pământ şi a fost lansată în anul 1977.
Din cauză că există mai multe căi de a defini sistemul nostru solar, trebuie să facem o precizare. Societatea Americană de Geofizica a raportat că senzorii lui Voyager 2 au detectat recent o scădere în intensitate a radiaţiei şi magnetismului care marchează limitele a ceea ce astronomii numesc „heliosfera”, balonul protectiv format din microparticule şi magnetism emis de către soare.
Cu alte cuvinte, sonda spaţială a ajuns dincolo de spaţiul în care se simte influenţa Soarelui nostru şi continuă să călătorească în spaţiul dintre stele la ameţitoarea viteză de 54.000 de km/h.
Părăsirea sistemului solar reprezintă un eveniment major pentru că, spre deosebire de Voyager 1, Voyager 2 încă transmite date înapoi spre pământ, oferind informaţii unice despre natura unor spaţii neexplorate până acum.
Voyager 2 a fost proiectată să observe planetele uriaşe ale sistemului nostru solar: Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun – o misiune pe care aceasta a încheiat-o în anul 1989. Însă acum oamenii de ştiinţă cred că vehiculul spaţial ar putea să reziste până în 2027, depinde de cât va ţine rezervă sa de combustibil pe bază de plutoniu.
Călătoriile efectuate de cele două sonde Voyager reprezintă o reuşită fără precedent. Cu toate acestea, dacă ne raportăm la distanţele din Univers, ele parcă abia au părăsit planeta noastră. Va fi nevoie de încă 40 de ani pentru ca Voyager 2 să ajungă în vecinătatea celei mai apropiate stele de sistemul nostru solar. Împreună cu Soarele, ele ocupă doar o mică porţiune din braţul Orionului, care face partea din Calea Lactee. Calea Lactee, este la rândul ei doar una dintre cele 100 de miliarde de galaxii din Universul vizibil.
Stelele diferă între ele ca mărime. Cea mai mare stea cunoscută este denumită VY Canis Majoris, o stea roşie super-gigantică, de o mie de ori mai mare decât soarele nostru.
Ca şi termen de comparaţie, dacă VY Canis Majoris ar înlocui Soarele nostru, atunci această stea ar cuprinde aproape toate planetele din sistemul nostru solar, inclusiv Pământul.
Voyager 2 se află acolo ca să ne amintească de cât de vast este Universul. Uitându-ne la stelele de pe cer este imposibil să nu realizezi cât de mici suntem, iar aceasta este şi reacţia pe care Dumnezeu vrea să o avem.
„Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului ca să-l bagi în seamă?” (Psalmul 8:3-4)
Dumnezeu – Creatorul tuturor stelelor, planetelor şi galaxiilor în care acestea sunt aşezate – este Cel care dă răspunsul la această întrebare. El a venit să locuiască printre oamenii pe care El i-a creat. Prima dată el a locuit în chivotul mărturiei din Sfânta Sfintelor, însă apoi s-a întrupat în persoana Domnului Isus Hristos.
Dumnezeu a ales planeta Pământ pentru a se revela în mod personal şi pentru a înfăptui lucrarea de Răscumpărare a creaţiei. Distanţele mari din Univers sunt o imagine înfricoşătoare a distanţei care există între un Dumnzeu Atotputernic şi Sfânt şi mulţimea de păcătoşi, condamnaţi la moarte.
Pe acest fundal, nu putem fi decât mulţumitori, smeriţi şi plini de recunoştinţă pentru că un Creator atât de măreţ ne iubeşte şi, prin Isus Hristos, ni se descoperă în mod personal, ne iartă de păcate şi ne primeşte în prezenţa Sa eternă.
Sursa: ChristianPost
