Recent, am avut un moment în care m-am supărat pe soțul meu, Larry, care de mai multe ori mi-a promis că mă va ajuta într-o problemă pe care o aveam cu computerul meu. Deși problema nu era atât de gravă încât să îmi afecteze munca pe care o aveam de făcut la calculator, totuși, am reacționat nepotrivit.
„Larry, chiar am nevoie să mă ajuți.”
„Bine, Kath. Nicio problemă. Nu pot acum, dar te voi ajuta mai târziu.”
Acest „mai târziu” a adus cu el un alt „mai târziu” și tot așa. Însă de fiecare dată când amâna rezolvarea acestei mici probleme, supărarea mea creștea.
Dar a fost un moment când mi-am propus să Îl întreb pe Domnul de ce aceste amânări mă deranjau atât de mult. Dumnezeu mi-a răspuns, mi-a deschis ochii să văd că, de fapt, nu întârzierea rezolvării problemei mă deranja, pe cât sentimentul, falsul sentiment că soțului meu nu îi păsa de problemele și nevoile mele. Mi-am amintit de ce s-a întâmplat atunci când ucenicii au simit că lui Isus nu îi păsa de ei. Întâmplarea o știm cu toții:
„În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: „Să trecem în partea cealaltă. După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care Se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă, pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?”
(Marcu 4:35-41)
Cu siguranță că putem înțelege teroarea și spaima ucenicilor. Aceasta furtună era mult prea înspăimântătoare pentru ei, mai văzuseră furtuni și știau ce putere are natura dezlănțuită. Marea Galileii era renumită pentru vânturile puternice, mulți dintre ei pierzând pe cineva drag în astfel de furtuni. În plus, barca în care se aflau, nu doar că primea apă – ci „mai că se umplea”.
În timp ce ucenicii se uitau în jur să caute ajutor, au văzut pe Isus dormind.
Întrebarea lor pentru Isus a fost: „Nu îți pasă ca pierim?” Această întrebare o punem și noi adesea: „Doamne, nu îți pasă?” Și atunci Isus vine și răspunde: „Copile, îmi pasă! Dar vreau ca tu să ai încredere mai multă în Mine… știu ce fac și cum să lucrez și asta e spre binele tău…”.
