Ți s-a întâmplat și ție să fii un înțelept fără rost? În lumea noastră plină de oportunități, cu acces la atâtea comori intelectuale nu mai știm să fim înțelepți. Știm să predicăm atât de frumos. Putem în orice situație să ne dăm cu părerea pe cele mai diverse teme… Dar nu mai știm să fim cine trebuie, ce trebuie, când trebuie.
Nu mai știm să simțim durerea celor de lângă noi. Toți suntem bucăți de carne cu inimi sângerânde și am învățat atât de bine să camuflăm aceste “minusuri” încât atunci când simțim durerea prin preajmă o evităm.
Suntem atât de înțelepți încât confesăm și ne facem vulnerabili doar când ne convine, sau ca să câștigăm… Câștigăm simpatia, încrederea și pe urmă uităm… Uităm că am lăsat în inima omului vulnerabilitatea și convingerea că el poate face la fel.
Suntem atât de înțelepți la vorbe, încât pălăvrăgim ca prietenii lui Iov fără noimă și fără rost. Pălăvrăgim atunci când trebuie să tăcem sau simplu să îmbrățișăm.
Am uitat tăcerea și în înalta noastră cultură am uitat să îmbrățișăm suflete frânte. Ne divizăm pe genuri, etnii și clase sociale, stabilim granițe fizice și uităm că suntem doar oameni.
Vrem să schimbăm lumea și pentru asta învățăm, facem școli, masterate, doctorate și uităm că putem fi simplu brațe disponibile, inimi sensibile, urechi deschise.
Vrem să fim ca Isus, dar evităm durerea și oamenii îndurerați. Nu ne îmbrățișăm frații și surorile, e păcat. Nu ne facem timp simplu pentru a tăcea și a oferi o îmbrățișare, o doză de protecție și căldură cuprinzând la pieptul nostru durerea suspinând… Suntem prea ocupați!
Nu mai plângem… E rușine. Noi trebuie să fim puternici… Noi putem totul de mână cu Dumnezeu și nu avem nevoie de aceste artificii emoționale. 🙁
Am uitat sau poate nu am știut niciodată ce înseamnă sfințenia!? Acea sensibilitate care îți dă un sentiment de teamă că nu cumva să Îl dezonorezi pe Creatorul tău! În schimb știm să ne dăm aere de super-sfinți îndemnându-i la pocăință pe unii și strunindu-i cu severitate pe cei înglodați în patimi și păcate.
Avem rețete pentru toate… Nu mai avem sensibilitate. Dacă Dumnezeu este bun, de ce sufăr și de ce există atâta durere? Este întrebarea vremii. Iar răspunsul este simplu, copiii Lui au uitat să fie pe pământ mâinile Lui, urechile Lui, ochii Lui, picioarele Lui, inima Lui. Și-au uitat menirea. Avizi după cunoștință și înțelepciune, au uitat să fie, nu doar să știe!
Înțelepciune fără rost…
