„Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru … au priceput că fusese cu Isus.”
(Faptele Ap. 4:13)
Din curtea marelui preot şi până în curtea Templului nu e un drum prea lung. Chiar mergând agale l-ai putea face în câteva minute. Dar drumul lui Petru din curtea lepădării până în curtea proclamării a ţinut câteva săptămâni.
Drumul a început în noaptea dezamăgirii, când toate visele lui s-au spulberat, când speranţele lui mesianice s-au stins ca scânteile efemere de la focul slujitorilor.
Cuvintele Domnului îi răsunau tulburător în urechi: „Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti”. Oare chiar atât de laş să fie? Să-L tăgăduiască pe Cel pe care L-a urmat de mai bine de trei ani, pe care L-a văzut potolind furtuna, hrănind mulţimile, alungând demonii, chemând morţii la viaţă? Să-L tăgăduiască pe Cel pe care L-a văzut îmbrăcat în slavă pe munte? Să se lepede de Cel pe care, în Cezarea lui Filip, L-a proclamat „Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”? Părea de neimaginat! „Doamne, cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte!” A fost oare tot zelul lui un foc de paie? A fost dedicarea lui pentru Domnul atât de superficială încât să fie zdruncinată de întrebarea unei slujnice?
Nu o dată şi nu de două ori, ci de trei ori s-a lepădat de Domnul, şi totul s-a petrecut atât de repede şi atât de firesc încât nici nu şi-a dat seama până cînd a auzit cântatul cocoşului. În întunericul nopţii, frica şi confuzia au complotat cu dezamăgirea ca să-l zdrobească pe cel mai vajnic apărător al lui Isus. De ce nu s-a ridicat Simon Zelotul să-L apere pe Domnul? De ce a tăcut Iacov, Fiul Tunetului? Unde a fost Ioan? Dar Toma? Matei, Bartolomeu, Andrei? De ce l-au lăsat singur pe el, pe Petru? Confuzia şi teama au început să se cuibărească în sufletul lui. Să fi fost oare totul degeaba? Să fi fost doar entuziasmul lor tineresc, idealismul unei generaţii mesianice?
Cântatul strident al cocoşului l-a zguduit trezindu-l din coşmar. Dar şi mai zguduitoare a fost privirea tăcută a Învăţătorului. Greu să categoriseşti privirea aceea. Era o privire tăcută, un amestec ciudat de durere şi dezamăgire. Era privirea Celui care, deşi nu a auzit nici un cuvânt din lepădarea repetată, ştia totul. Era în privirea aceea un amestec de dezamăgire şi înţelegere. Era în privirea aceea chiar şi încurajare: „M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta!” Era în privirea aceea speranţa reabilitării: “După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”!
Din curtea lepădării Petru a ieşit afară copleşit de remuşcări dar şi cu o speranţă tainică: „Domnul ştie totul!” Noaptea parcă nu mai era atât de întunecoasă. Avea impresia că de dincolo de stele Cineva veghează asupra lui şi nici chiar întunericul nu este întunecos pentru El.
Probabil că lepădarea a rămas secretul lui ruşinos, cel puţin pentru o vreme. Într-un fel sau altul fiecare dintre ucenici s-a lepădat de Domnul în noaptea aceea. Chiar dacă nu au făcut-o cu glas tare, au făcut-o prin fugă, prin abandonarea Celui căruia I-au jurat credinţă.
Din curtea lepădării a început drumul spre curtea proclamării. Un drum mai lung, care a trecut mai întâi prin camera de sus, unde au petrecut ultima seară cu Domnul, înainte de patimile Sale. Acolo s-au adunat din nou toţi, afară de Iuda Iscarioteanul. În camera de sus mai răsuna ecoul cuvintelor Domnului: „… între voi să nu fie aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru … v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu… Să nu vi se tulbure inima: Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine… Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte!”
I-a adunat în camera de sus frica şi speranţa. „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” Când totul în jur s-a prăbuşit, când Învăţătorul şi Domnul lor era în mormânt, singurul loc unde mai găseau o alinare pentru sufletele lor zbuciumate era camera de sus.
Dimineaţa zilei întâi a săptămânii i-a găsit acolo. Coşmarul începea să se destrame şi realitatea care-i privea în faţă era la fel de tulburătoare. A treia zi de când Învăţătorul a fost atârnat pe cruce, era timpul să confrunte realitatea, oricât ar fi fost de dureros…
Poate că mai moţăiau încă, obosiţi de nopţile nedormite, când Maria a dat buzna: “L-au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus!” Asta le mai lipsea! Nici măcar în mormânt nu-I puteau da pace? Chiar atât de josnici să fie duşmanii Lui încât să-I scoată trupul din mormânt?
Împreună cu Ioan, Petru a început să alerge spre grădina mormântului. Cunoşteau bine locul. Ioan, mai sprinten, a luat-o înainte şi a ajuns primul. Abia trăgându-şi sufletul a ajuns şi Petru. A dat buzna în mormânt – era gol! Sau nu chiar gol – erau pe jos doar fâşiile de pânză şi ştergarul cu care fusese învelit capul lui Isus, dar trupul lipsea! Le-au venit atunci în minte cuvintele Domnului Isus care le supsese că trebuie să învieze din morţi, dar tot nu înţelegeau! Unde-i trupul? Unde-i Domnul? Au pornit spre casă, dar de data asta nu mai alergau. Alergau doar gândurile lor, ca un vârtej. „Unde-i trupul Domnului? Am văzut fâşiile de pânză, dar unde-i Domnul? Cum a putut ieşi din făşiile întărite de mirul îmbălsămării? Unde a dispărut? E o farsă sinistră? Unde-i Domnul?”
Ca o adiere blândă s-a apropiat Domnul de Petru şi, mai înainte ca să se arate tuturor ucenicilor, i S-a arătat lui. Doar ei doi – Isus şi Petru. Au rămas tăinuite cuvintele pe care Domnul le-a spus atunci lui Petru. În întâlnirea aceea din ziua învierii a început reabilitarea care avea să fie încheiată pe malul Mării Galileii, în zori de zi, lângă un alt foc de surcele pe care l-a pregătit Însuşi Domnul Isus pentru Petru şi pentru ceialţi ucenici istoviţi de-o noapte de pescuit zadarnic.
„Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” L-a răscolit întrebarea pe Petru, dar parcă şi mai mult l-a răscolit repetarea întrebării: „Mă iubeşti?” Oare nu-i cunoştea Domnul inima? Oare nu-şi cunoştea Petru slăbiciunea? Mai era ceva de zdrobit în firea lui? „Doamne, Tu toate le ştii! Ştii că Te iubesc!”
În Ziua Cincizecimii, ziua primelor roade, la şapte săptămâni după ziua învierii, Petru s-a ridicat în faţa mulţimii cu o îndrăzneală nouă. Nu-l mai putea opri nimeni şi nimic – nici slujitorii marelui preot, nici chiar marele preot, nici frica, nici bătaia, nici închisoarea.
„Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru … au priceput că fusese cu Isus.” Nu era o îndrăzneală izvorâtă din aroganţă ci mai degrabă din entuziasmul celui care a primit o nouă şansă după o experienţă zdrobitoare.
Drumul început în curtea lepădării l-a adus acum pe Petru în curtea proclamării: „Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi! … În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi!”
. . . . . . . . . .
Când umbli cu Domnul Isus, chiar dacă ai trecut prin curtea zdrobirii poţi avea certitudinea că vei ajunge şi în curtea proclamării, pentru că zdrobirea te-a făcut mai sensibil la frământările celor de lângă tine şi mai apt să le vorbeşti despre har.
Ne sperie zdrobirea, dar oare poate fi vreo revărsare de har fără zdrobire?
Livius Percy,
Societatea Misionară Română
