Cele opt biserici s-au închis în luna Mai 2017, după ce în ultimii 7 ani au înregistrat un declin constant în prezenţa la slujbe. După ce conducătorii regionali ai Bisericii Catolice au vizitat bisericile, autorităţile de la Vatican au decis că este mai bine să le închidă permanent. Deşi pare o decizie logică, este un simbol al înfrângerii bisericii în capitala Irakului.
Creştinii erau o parte integrantă din cultura religioasă a Irakului. La începutul secolului 21, creştinii alcătuiau 10% din totalul populaţiei. Cu toate acestea, istoria recentă a adus un flux constant de represiune, conflict, dezrădăcinare şi persecuţie.
„Emigrarea creştinilor a trecut prin trei faze,” a declarat un fost locuitor al Bagdadului pentru organizaţia Internaţional Christian Concern (ICC). „Prima fază fost între 2005 şi 2007, a doua în 2010 atunci când nişte extremişti au atacat o biserică în timpul liturghiei, iar a treia a început în 2014 atunci când teroriştii ISIS s-au stabilit în câmpia de la Ninive”.
Creştinii din Bagdad au fost relocaţi pe vremea lui Saddam Hussein în diferite cartiere, astfel încât să alcătuiască grupuri cât mai omogene. La început conflictul religios era între cele două secte din Islam, Sunniţi şi Shiiţi, însă ulterior extremiştii Sunniţi au început să ameninţe populaţia creştină.
A devenit un fapt obişnuit pentru creştini să primească acasă plicuri ce conţineau gloanţe şi scrisori de ameninţare din partea extremiştilor. Aceste ameninţări cu moartea a determinat pe mulţi creştini să-şi abandoneze locuinţele şi să plece în grabă de multe ori doar cu hainele de pe ei.
În această perioadă Bagdadul a fost teatrul unor conflicte religioase sângeroase. Shiiţii erau împotriva Sunniţilor şi aceştia împotriva creştinilor. Bande de extremişti Shiiţi şi Sunniţi îşi disputau teritoriul. Creştinii, cei mai mulţi dintre ei fără nici un fel de protecţie, au devenit ţinte uşoare pentru extremişti. Fără nici un ajutor din partea unui guvern care se prăbuşea, mulţi nu au avut altă soluţie decât să plece. Se estimează că între 2003 şi 2007 peste 40% dintre refugiaţii care au părăsit Irakul au fost creştini.
Sargon, un creştin irakian, povesteşte pentru ICC grozăviile care s-au întâmplat în acele zile: „Vedeam în fiecare zi pe stradă, în drum spre locul de muncă, cadavrele unor oameni necunoscuţi care cădeau victime ale violenţei. Copii noştri înnoptau la rude, pentru că în 2005, după ora 6 seara, puteai fi ucis dacă veneai la noi acasă. În cel mai bun caz drumul era blocat. Un punct de control al extremiştilor islamici se afla la 20 m de casa noastră. Într-una din zile aceştia au conectat un dispozitiv explozibil la ușa noastră. În dimineaţa următoare soţia mea se pregătea să plece la piaţa să facă cumpărături, când s-a produs explozia. Numai un miracol a făcut ca ea să nu fie ucisă şi să fie acum alături de mine”, a mărturisit Sargon.
Următorul exod al creştinilor s-a produs în 2010 când biserica Catolică Siriana Sayedat al-Najat din Bagdad a fost atacată. Şase jihadişti au intrat în biserică şi au început să ucidă enoriaşii care participau la Liturghie. Când forţele de securitate irakiene au ajuns la faţa locului, teroriştii şi-au detonat vestele explozibile. 58 de creştini au fost ucişi şi peste 78 răniţi.
Mulţi s-au întrebat ce şanse mai are creştinismul să supravieţuiască în Irak. Când a fost întrebat dacă ar mai sta, un creştin a replicat: „De ce să stăm? Toţi vor să plece dintr-un singur motiv: să ne protejăm şi să ne menţinem sănătatea psihică.”
Totuşi creştinismul nu a dispărut cu totul în 2010. Al treilea şi cel mai teribil val de emigrări a început în 2014 odată cu creşterea influenţei ISIS asupra unor vaste teritorii din Irak. Creştinii au fost din nou persecutaţi şi alungaţi.
Aşa se face că acum în 2017, Irakul, care este unul din locurile unde a luat naştere creştinismul, se confruntă cu spectrul dispariţiei complete al bisericii din ţară. Nu doar ISIS sunt vinovaţi pentru această situaţie. Creştinii au suferit valuri succesive de persecuţie în ultimii 15 ani.
Poate nu sunt multe lucruri pe care le putem face dintr-o perspectivă umanitară pentru cei 230.000 de creştini care încă mai sunt în Irak. Ne putem însă ruga şi sprijini financiar organizaţiile care sunt implicate în misiune în acea zonă. Va lua mult timp şi efort pentru a reclădi vieţile celor care au fost afectaţi de distrugere şi ocupaţie. Cine ar putea şti dacă Dumnezeu nu ne va surprinde şi biserica din Irak va vedea o creştere spectaculoasă în anii care vin? Viitorul bisericii din Irak nu va sta în bogata sa istorie ci mai degrabă într-o nouă mulţime de oameni care se vor converti la credinţa în Isus Hristos.
Traducere de Ionuţ Poteraş
