În urmă cu 50 de ani – cine ne-a făcut cadou Ierusalimul? Anul 2017, pentru cultura iudeo-creștină, reprezintă un an aniversar. Cel mai important eveniment este bineînțeles aniversarea a 500 de ani de la Reforma Protestantă, fapt ce a însemnat schimbări masive atât în plan religios, cât și în plan politic și social. În același timp, anul acesta se împlinesc 100 de ani de la Declarația Balfour, prin care pentru prima dată, după 19 secole, evreii primeau dreptul de a se stabili în Țara Sfântă. 50 de ani mai târziu, într-o manieră de-a dreptul providențială, evreii ajungeau să devină stăpâni pe Ierusalimul de Est, ce cuprindea Orașul Vechi, Zidul Plângerii și celelalte locuri sfinte.
În ceea ce privește acest ultim fapt, menționat anterior, mi-a reținut atenția un articol prezentat pe site-ul Shalom Jerusalen, articol intitulat „Quien nos regalo Jerusalem en 1967?” (Cine ne-a făcut cadou Ierusalimul în 1967), în care autorul relatează minunea trăită de poporul iudeu în acele zile.
„Astăzi, 28 Iyar, (6 Iunie), sărbătorim Yom Yerushalayim, ziua în care Ierusalimul a revenit în mâinile noastre. Anul 2017 marchează a 50-a aniversare a acelei glorioase zile”, citim în articolul menționat mai sus.
Ce s-a întâmplat de fapt? Dacă în Războiul de 6 Zile, Israelul a plătit un preț scump prin viețile celor 776 de soldați căzuți pe câmpul de luptă, Ierusalimul a fost pur și simplu un cadou de la Dumnezeu. De ce? Pentru că Israel niciodată nu a avut intenția de a cuceri Ierusalimul în 1967.
Principalul inamic și cel ce a instigat la război pentru a distruge tânărul stat evreu, a fost Gamal Abdel Nasser, președintele Egiptului. Toate forțele armatei israeliene trebuiau să fie concentrate în apărarea Deșertului Sinai. Dacă Peninsula Sinai cădea, forțele egiptene (acesta era planul), ar fi ajuns până la Tel Aviv.
Ministrul Apărării, Moshe Dayan, a fost foarte clar în acest sens cu Uzi Narkiss, comandantul șef a puținei armate ce păzeau Ierusalimul de Vest: „prioritatea este apărarea Sinaiului”. Trebuie știut că în acel moment Ierusalimul era divizat. Partea de vest aparținea evreilor, și partea de est, inclusiv Orașul Vechi, Zidul Plângerii și celelalte locuri sfinte, aparțineau de Iordania, evreilor fiindu-le interzis accesul în această parte a orașului.
Primul Ministru, Levy Eshkol, i-a trimis un mesaj regelui Hussein al Iordaniei, prin care i se spunea că Israelul nu are intenția de a lupta contra Iordaniei, dacă aceasta nu va interveni în conflict. Dar toate indicau că Iordania va interveni. Aceasta conta cu 5 000 de soldați în Ierusalim și cu întăriri permanente ce soseau dinspre Amman, din Arabia Saudită și a unei trupe de soldați de elită din Irak.
Locuitorii din Ierusalim se pregăteau pentru ce este mai rău. Oamenii donau sânge, se antrenau în activități de prim ajutor și improvizau refugii pentru copii. Se calcula că ar putea avea loc între 10 000 și 100 000 de morți dintre civili. Parcurile naționale erau pregătite pentru a fi folosite de cimitire și cutiile de lemn, ce trebuiau să țină loc de sicrie, erau și ele pregătite.
Și Iordania a atacat. Moshe Dayan a dat ordin explicit să răspundă focului „ponderat” și sub nici o formă nu trebuia să fie escaladată violența, cu speranța că Hussein va întrerupe atacul. Dar Nasser, președintele egiptean, dopă ce a suferit pierderi iremediabile în forțele aeriene, a vrut să-l convingă pe Hussein să atace Israelul și i-a zis: „forțele noastre se află deja în drum spre Tel Aviv. Trebuie să te unești atacului”. Hussein a crezut această informație falsă și a început să atace partea evreiască a Ierusalimului.
Dar puțin câte puțin, ca prin minune, soldații evrei câștigau fiecare bătălie. Și avansau, în timp ce soldații iordanieni fugeau înconjurați de haos, confuzie și frică. Trupele evreiești se apropiau de Orașul Vechi și pentru prima dată și-au dat seama că pot trece dincolo de ziduri. Levy Eshkol a autorizat trecerea, dar s-a grăbit să clarifice: „haideți să avansăm (spre Orașul Vechi) știind că odată terminat războiul va trebui să abandonăm zona”.
Incredibil, dar majoritatea miniștrilor Israelului se opuneau avansului spre Orașul Vechi. „Lumea întreagă”, spuneau, „și în special Vaticanul, nu va permite ca evreii să custodieze locurile sfinte creștine”. Liderilor politici din Israel le era frică să câștige. Cu toate acestea, trupele israeliene au început să înconjure Orașul Vechi. La ora 3:00 dimineața, Ali Ata, comandantul iordanian responsabil cu apărarea Ierusalimului a intrat în biroul guvernatorului iordanian al Ierusalimului și i-a zis: „bătălia pentru Ierusalim este pierdută”. Toți, cu excepția a doi ofițeri, au dezertat deja. Trupele iordaniene, erau demoralizate și confuze și nu mai puteau fi controlate fără ofițeri. Ali Ata și-a scos soldații din Orașul Vechi și a fugit spre Amman.
„Și uite așa, Ierusalimul, după 1897 de ani, de când a fost distrus de către romani, a revenit din nou ca și capitală a poporului evreu”, conclude autorul articolului din Shalom Jerusalem. „Ierusalimul era pregătit pentru doliu. Pentru a-și îngropa și a-și plânge miile de morți. Dar îngrijorarea s-a transformat în bucurie și coșmarul într-un frumos și nesperat vis, ce pe neașteptate a devenit realitate. Era ca și cum ai fi visat cu ochii deschiși, ca un ecou al cuvintelor regelui David „Şi mi-ai prefăcut tânguirile în veselie,mi-ai dezlegat sacul de jale şi m-ai încins cu bucurie”. Cuvintele profeților din Israel în sfârșit deveneau realitate. De acum înainte, în Orașul Yerushalayim, se vor auzi din nou glasurile fericite, ale sărbătorilor, ale mirelui și miresei. Și cutiile de lemn, ce erau pregătite pentru funeralii, au fost demontate. Și în acel an, locuitorii din Ierusalim, au folosit acele scânduri pentru a-și construi corturile (sukkot), pentru sărbătoarea ce reprezenta eterna protecție divină, poporului Său, Israel”.
