“În anii 1950, copiii și-au pierdut inocența.
Eliberați de sub aripa părintească datorită job-urilor bine plătite, a mașinilor și a versurilor din muzică, apăruse un termen nou – decalaj dintre generații.
În anii 1960, copiii și-au pierdut autoritatea.
A fost un deceniu al protestelor – biserica, statul, părinții – totul era pus sub semnul întrebării și găsit defectat. Autoritatea acestora a fost respinsă și nimic nu i-a mai luat locul.
În anii 1970, copiii și-au pierdut dragostea.
A fost un deceniu al ego-ismelor dominat de conceptul sinelui. Imaginea de sine, respectul față de sine, afirmarea sinelui… au dus la o lume singuratică. Copiii au învățat totul despre sex și au uitat totul despre dragoste, și nimeni nu a avut curajul să le spună că există o diferență între cele două.
În anii 1980, copiii și-au pierdut speranța.
Dezbrăcați de inocență, autoritate și dragoste, și afectați de oroarea coșmarului nuclear, tot mai mulți vlăstari ai generației acesteia au încetat să mai creadă în viitor.
În anii 1990 copiii și-au pierdut puterea de a discerne.
Li s-a predat din ce în ce mai puțin bazele limbajului, a adevărului și a logicii și au crescut, astfel, în atmosfera de iraționalitate a lumii postmoderne.
În noul mileniu, copiii s-au trezit și și-au dat seama că undeva, în acest tumult al schimbărilor, ei și-au pierdut imaginația. Violența și perversiunea le-au distrat mințile până ce nimeni nu mai putea vorbi de “omorârea inocenților”, deoarece nimeni nu mai era inocent.”
Ravi Zacharias, “Redescoperă Mirarea”
Traducere de Tatiana Bîrsa
