Mereu cu un pas înaintea progresului, Franța a decis recent să legifereze donarea involuntară de organe. Dacă o persoană trecută la cele veșnice nu stipulează în mod expres, scris sau oral, că nu dorește să-i fie prelevate organele după moarte, atunci statul francez dispune de trupul omului după cum consideră de cuviință. Știrea a fost diseminată, printre alții, cu încântare (?) și de fostul ministru tehnocrat al Sănătății, despre care un filosof român spunea că are calități angelice.
E relevant și cine susține o asemenea lege, dar cred că important este a vedea ce se ascunde în spatele ideii, care sunt presupozițiile filosofice și politice ale unei astfel de inovații sinistre.
Privită cu o superficialitate de neîngăduit, măsura este benefică. Vor fi salvate vieți numeroase, multă lume va fi fericită, nimeni, în aparență, nu are de suferit, etc. Doar că această perspectivă este una imanentistă, în care scopul vieții îl reprezintă doar prezervarea vieții acesteia, prin orice mijloace, deoarece ea este singura care există. Dincolo de moarte, nu mai este nimic. În fond, dacă ne uităm cu atenție, măsura reprezintă semnul unei îndepărtări totale de restaurația inaugurată de creștinism. “Pierderea speranței creștine, neîncrederea curentă în viața de apoi, eșecul în înțelegerea Evangheliei și necredința în ea, în adevărul său divin – acestea au dus la experimentele blasfemice și monstruoase asupra personalității și vieții omului. Viziunea creștină asupra vieții și morții, înțelegerea și concepția creștină asupra vieții de aici drept un dar de Dumnezeu ca pregătire pentru veșnicie – au fost pierdute în întregime. Iar de aici avem următorul rezultat: teroarea în fața morții, văzută ca o distrugere completă a vieții și o pulverizare a personalității; și o agățare cu dinții de viața pământească – trăiește, trăiește, trăiește, indiferent de cost sau mijloacele necesare pentru a-ți prelungi viața pământească, căci mai încolo nu este nimic”, spunea Sf. Mitropolit Filaret al New York-ului, într-o predică care atingea subiectul transplantului.
O rădăcină a acestei idei pernicioase de a trata corpul ca pe un obiect oarecare, pe care după moarte îl poți mutila, incincera sau cu care poți face, în principiu, cam ce vrei o reprezintă dualismul gnostic.
În gândirea precreștină, în ereziile gnostice și în diverse culte orientale există o separare clară a sufletului de corp, care implică în mod natural dezavuarea acestuia din urmă. De aici, ca o consecință colaterală, și cruzimea, neașteptată pentru sensibilitățile creștine, prezentă în multe romane sau povestiri asiatice.
În gândirea ortodoxă, există o distincție între trup și suflet, dar ea este mai degrabă analitică. Cele două sunt intim și inextricabil legate, iar legătura dintre ele reprezintă o taină a persoanei, recunoscută parțial chiar și de firi mai moderne, care vorbesc astăzi despre o memorie a organelor. În tradiția creștină, după moarte, chiar dacă sufletul se desparte de corp, la înviere, oamenii vor învia și cu trupurile lor. Altfel spus, oamenii nu sunt doar suflet sau doar trup, iar fiecare om are corpul său personal, nu unul de împrumut sau unul surogat. Descoperirea ADN și, odată cu ea, spulberarea argumentului că omul nu este același, deoarece celulele sale se schimbă neîncetat pe parcursul vieții, vine să confirme dintr-o perspectivă empirică ideea de persoană unică. La fel cum problemele legate de transplanturi și transfer al unor caracteristici personale “psihologice” aruncă o lumină diferită de înțelepciunea modernă asupra întregii chestiuni.
Citește mai mult pe culturavieții.ro
