“…nutresc cel mai adânc respect pentru deprinderile religioase ale tuturor semenilor mei, fie ele cât de caraghioase; n-aș fi în stare să disprețuiesc nici măcar o congregație de furnici care se închină unei ciuperci otrăvitoare”.
– Cuvintele creștinului prezbiterian Ismail, personajul narator din romanul lui Herman Melville, Moby Dick, atunci când îl privea pe prietenul său păgân Queequeg închinându-se la micul său zeu din lemn Yojo –
O perspectivă pe cât de profundă și serioasă pe atât de amuzantă. O frază pe care mi-am amintit-o privind la bărbații musulmani îmbracați în alb ce se pregăteau pentru un fel de ritual în balconul neobișnuit de mare al unui apartament de la ultimul etaj al unei clădiri noi super moderne din King’s Cross. Probabil aveau un grup de rugăciune sau „sfințeau” și ei ceva. Nu vezi în fiecare zi un grup de musulmani îmbrăcați în alb, făcând mătănii înspre City și St. Paul Cathedral, așa cum nu vezi oricând un negru masiv tatuat complet venerând și sărutând metodic o bucațică de lemn.
Nu i-am disprețuit. M-am gândit mai degraba la propria mea spiritualitate, la propria viață lăuntrică cu Dumnezeu.
Au fost însă perioade când nu am fost capabil de tipul de respect pe care îl exprimă Ismael. O perioadă militant talibanistă în care am încercat să convertesc la propria versiune de creștinism tot ce prindeam. Fie iudeu, fie grec, musulman, penticostal sau baptist independent. Am trecut de etapa respectivă. Sper.
Chiar dacă nu împărtășim cu toții aceeași felie religioasă, e revelator să înțelegi, de-a dreptul mistic să întrepătrunzi că împărtășim totuși aceeași umanitate. Că suntem cu toții țărână. Și că un minim de efort pe care poți să-l faci e să respecți, să tolerezi măcar dacă nu poți îmbrățișa și nu te poți bucura de felul altora.
E drept, ne simțim mai confortabil în prezența celor ce ne împărtășesc credințele. Credințe despre viață sau moarte, predestinare, vorbiri în limbi, spălat pe picioare, batice, veșnicie și chiar spălatul pe dinți.
Muhammad, un musulman foarte fain și pozitiv, fără tendințe teroriste m-a invitat la moscheea sa din Shadwell. Am stat la rugăciune acolo. Daca nu mâncam înainte, serveam și cina cu ei. Mi-a deschis Coranul și mi-a indicat capitolul despre Maria și nașterea lui Isus, iar într-o zi mi-a arătat chiar bățul cu care se spală pe dinți. Nu știu cum, dar tipul avea o dantură perfectă. Probabil el încerca să mă convertească. Nu cred că trecuse de etapa pe care am menționat-o. Dar nu mi-a păsat. Mi-am dat seama și mi-a plăcut. M-aș fi lăsat convertit la bățul respectiv dacă era chiar pe bune. Dar, n-am mers atât de departe.
Experiențele de genul m-au îmbogățit. Că au venit din interior, din creștinismul pe care îl îmbrățisez sau din exterior, din tradițiile celorlalte mari religii. De fapt, ține de noi dacă „contactul” cu Celalalt ne îmbogățește, ne ajută să medităm la validitatea proprilor adevăruri, ne smerește și ne conduce în cele din urmă în închinare sau dacă alegem în schimb aroganța, disprețul, imperialismul religios și în cele din urmă, izolarea. Din nefericire, sub diferite impulsuri, nu facem întotdeauna cele mai bune alegeri și nici nu nutrim cele mai bune simțăminte.
Probabil concluzia lui Ismael e la fel de pertinentă: ”Domnul să ne aibă în pază pe toți – păgâni și prezbiterieni deopotrivă -, căci la drept vorbind, toți avem căpățâna crăpată rău și tare mai avem nevoie de reparații!”
