E dimineaţă. Soarele inundă camera, valuri de lumină îmi trezesc ochii încă adormiţi. Zâmbesc… Bunătăţile lui Dumnezeu s-au reînnoit şi azi faţă de mine: încă trăiesc, încă respir, încă văd. Încă o zi în care să pot să mulţumesc pentru minunile pe care le trăiesc!
Gândul la mireasma cafelei băute în aerul proaspăt al unei noi zile şi alături de cel iubit, mă îmbăta de fericire. Doamne, îţi mulţumesc pentru încă o zi!
Azi aleg să mulţumesc!
Aleg să mulţumesc pentru că au fost zile în care am cunoscut mai mult decât greul…
Au fost zile în care datorită efectelor adverse ale chimioterapiei, mi-am pierdut vederea. Începând de atunci, am învăţat să închid mai des ochii şi să filtrez ce să admir. Azi, îi feresc de „urâciunile care atrag privirile”. Azi aleg să-i păzesc de-a fi atraşi de orice deşertăciune. Aleg să nu-i pironesc în lucruri materiale, ci să-i bucur cu sărutul soarelui, verdele ierbii, desfătându-i cu minunile Celui ce toate le-a creat.
Au fost săptămâni în care nu am avut voce şi orice cuvânt pe care reuşeam să-l pronunţ era o şoaptă gâtuită şi chinuită de durere. Atunci am învăţat preţul cuvintelor. Atunci am învăţat să conversez cu mine şi asta m-a făcut să simt ce înseamnă închisoarea. Închisoarea gândurilor. Dar ce bine că tot atunci am învăţat să vorbesc cu Dumnezeu! Ştiu ce înseamnă să fii mut. De atunci îmi aleg atent cuvintele, le cântăresc şi dacă-s cu folos, le rostesc. Tot atunci am învăţat că a noastre cuvinte pot zidi… şi ce bine-i să poţi alege a clădi!
Au fost nenumărate zile în care am fost purtată pe braţe. Aş fi fost fericită ca muşchii mei să fi fost atrofiaţi, dar erau topiţi… Asemeni copiilor, am fost nevoită să învăţ din nou să merg… să învăţ să păşesc, dar să îmi aleg bine locul unde îmi îndrept paşii. Atunci am învăţat zdrobirea. Am învăţat că nu pot face totul singură. Am învăţat să cer şi să primesc ajutorul. Am învăţat că orgoliul nu e o virtute.
Am învăţat să mă uit în oglindă şi să mulţumesc. Să-mi văd reflecţia şi să-mi spun: „Eşti o minune!”. Să privesc în sus şi să mulţumesc! Chiar dacă nu mai am păr, gene şi în curând nici sprâncene, chiar dacă pielea mea e aproape transparentă şi are paloarea unui cer întunecat, chiar dacă tenul mi-e brăzdat de cearcăne adânci, am învăţat că nu de acolo vine frumuseţea, ci din ochii celor dragi. Tot acolo e izvor de dragoste şi preţuire.
Aşa că azi aleg să mulţumesc, căci prin toate acestea, am învăţat ce înseamnă fericirea.
Azi aleg să vă mulţumesc tuturor celor ce mă purtaţi în gânduri de rugăciune.
Azi aleg să mulţumesc. Pentru că mulţumirea e o alegere.
——————-
Simona POP – diagnosticată cu cancer, dar plină de credinţă. Cu sufletul la terapie intensivă.
