În emisiunea „Kilometrul 0” (Digi24, 27 martie 2016), jurnalista Elena Vijulie a întrebat-o pe dna Claudia-Ana Costa, ministrul Muncii, în contextul separării brutale a soţilor Bodnariu de cei cinci copii ai lor, dacă „ar fi utilă în România existența unei instituții la fel de dure precum Barnevernet?”
După o tăcere lungă de 14 secunde, dna ministru a răspuns ezitant, ocolind miezul întrebării: „Nu știu dacă despre duritate ar trebui să vorbim. Eu aș numi-o mai degrabă disciplină”.
Aflăm astfel într-un târziu că dna ministru vrea mai multă „disciplină” în domeniul protecției sociale a copiilor, adică un soi de Barnevernet românesc care să le bage mințile în cap părinților și să-i învețe respectul pentru stat; eventual, în binecunoscutul stil norvegian care a făcut înconjurul lumii. Am avea astfel pe tărâm românesc o instituție hipertrofiată până la monstruozitate, un stat-în-stat învăluit în mister și confidențialitate, o armată de birocrați profund convinși de misiunea lor sacră, nesfârșite proceduri, evaluări, expertize, în sfârșit, un sistem fără contururi clare și fără chip, a cărui compartimentare etanșă aruncă în neant răspunderea pentru dramele familiilor care au avut nefericirea de a ajunge în malaxorul lui administrativ-funcționăresc.
Adeptă a miturilor de inginerie socială modernă, doamna ministru crede că putem spori cantitatea de fericire din familiile românilor prin pachete de legi, prin decretarea de instituții, prin mai mult intervenționism de stat care să-i învețe pe părinți „disciplina”. Statul, erijat în părinte al tuturor cetățenilor, ar fi astfel îndreptățit să le aplice părinților măsuri disciplinare. Mai ales acelor părinți care fac uz de disciplină în educarea copiilor. Cum spuneau latinii, „Non licet bovi quod licet Iovi” („Nu-i este îngăduit boului ce-i este îngăduit lui Jupiter”). Monopolul „disciplinei” aparține statului și numai el decide cine și cât trebuie să fie „disciplinat”.
Dar mai îngrijorătoare decât tăcerea de plumb a dnei ministru (căci în cazul de față tăcerea domniei sale în mod sigur n-a fost de aur) este deconectarea sa în raport cu așteptările românilor. Zecile de mii de români care au ieșit în stradă pentru a-și exprima îngrijorarea și indignarea față de măsurile inumane luate de Barnevernet (nu doar în cazul Bodnariu, ci și în alte cazuri similare) nu ar fi avut nicio ezitare să răspundă răspicat la întrebarea dnei Vijulie: „România nu are nevoie de o instituție precum Barnevernet, care se substituie părinților și care ajunge să comită abuzuri fiindcă își poate permite acest lucru la adăpostul unor legi strâmbe. Românii nu își doresc monștri birocratici care își arogă dreptul de a vorbi în numele copiilor, care joacă la loterie soarta familiilor prin experimente la scara întregii societăți. În România, Barnevernet a ajuns pentru mii de români un nume odios. Cel mult, el poate fi folosit pe post de gogoriță, pentru a o înlocui pe Baba Cloanța, devenită revolută în era corectitudinii politice: „Mănâncă tot, fiindcă altfel dau telefon la Barnevernet și le spun că nu ești cuminte!”.
Pe 16 aprilie voi ieşi în stradă alături de miile de români din ţară şi din diaspora şi voi protesta faţă de brutalitatea feroce, deghizată sub masca „interesului superior al copilului”, arătată de Norvegia prin agenţia Barnevernet. Mă bucur enorm pentru revenirea acasă a lui Ezechiel şi cer cu insistenţă autorităţilor norvegiene să reîntregească grabnic familia Bodnariu.
Mă surprinde uşurinţa cu care dna Claudia-Ana Costa, ministrul Muncii, trece peste indignarea românilor care au protestat împotriva Barnevernet. Autorităţile române trebuie să ştie că opinia publică nu va permite ca în România să fie promovate instituţii de tipul Barnevernetului norvegian.
Acum, când pe alte meridiane se aud voci care afirmă răspicat că instituțiile de plasament sunt contraproductive și că întreaga industrie a protecției copilului trebuie regândită (vezi discursul lui Molly McGrath Tierney la TEDxBaltimore 2014), dna ministru cade în false aporii. Pentru astfel de persoane există o cale sigură de a ieși din ele.
