Din nou încercă să merg în vârful degetelor și sper să îmi iasă. O chestiune foarte foarte sensibilă și care nu are cum să placă tuturor, este cea referitoare la valul de refugiați islamici care vin spre Europa, implicit România. Se vorbește foarte mult zilele astea pe această temă și eu îmi voi spune câteva gânduri, pornind de la dezavantajul clar, că nu sunt nici ziarist, politolog, sociolog sau analist militar. Oricum, se pare că toată lumea s-a specializat în imigrație, așa că, printre ultimii care are un cuvânt de spus, sunt eu.
Pornesc meditarea mea de la o întrebare a unei domnișoare venită prin pagina de consiliere: ”Domnul Teo, este păcat să mă căsătoresc cu un musulman? Am încercat să îl prezint pe Hristos, dar el nu îl acceptă. Cum putem să ne căsătorim în acest caz?” Poate vă închipuiți că întrebarea e extrem de rară, dar nu e așa. Sunt multe fete credincioase, că invers nu am întâlnit cazuri, care vor să se căsătorească cu musulmani. De la această întrebare, am pornit discuții interesante, dar am si colectat informații despre islam, din alte surse decât media, așa că voi încerca, cât de delicat pot, să spun câteva cuvinte.
În acest moment, creștinismul în Europa, trăiește într-o moțăială bolnăvicioasă. Nu are capacitatea de a se trezi pe sine și de a se convinge de frumusețea vieții de credință. Nu mai are activități decât foarte slabe, implicarea în societate e redusă spre zero și bisericile papă cam toate resursele pe care le produce, ba mai mult, are nevoie și de finanțare „de la stat” în multe țări. Hai să zicem cumva că e obez și e și în perfuzii pe deasupra, dar se bucură de o oarecare liniște și căldură, pe care le oferă salonul de spital. Sunt condiții domnule și creștinismul profită de ele. Se bucură și se înfruptă din bunăstare și belșug. Mai sunt unele misiuni în care oamenii pleacă în diferite țări, există și comunități locale implicate, există și oameni implicați, dar aceste cazuri sunt izolate și total insuficiente, pentru a egala activismul de acum o sută de ani de exemplu.
Pe fondul acesta al moleșelii, căldurii, somnolenței, lenii și bolii se strecoară prin spital și împrejurimi niște oameni plini de energie, aprigi, vehemenți, determinați și călăuziți de motivații vii. Aceștia vin în valuri spre zonele cu creștini, cât de mari sunt valurile nu știu, cu hotărârea de a schimba lumea creștină cu orice preț, nu de a se adapta ei acestei lumi. Vin cu hotărârea de a fi vocali, de a instaura conceptele lor, chiar dacă cer aparent umili drept de ședere. Acești oameni care vin, nu au deloc gânduri pașnice, pentru că din start ei au fost oameni de război, de la nașterea poporului lor. Au o ură îndrăcită față de orice simbol creștin și față de orice urmă de civilizație, dar solicită clemență și milă iar creștinii, care oricum nu se pot mișca de grași ce sunt, le acordăm milă, în speranța că nu vor fi deranjanți. Creștinii sunt confuzi și în somnolența și lenea lor, nici măcar nu au analizat fenomenul și implicațiile lui.
În realitate, în spatele celor mai mulți „refugiați” stau sume mari de bani. Să ne amintim cum plecau românii pe timpul comunismului sau imediat după revoluţie. Drumul, călăuzele, șpăgile până aici costă mult de tot, așadar, cei care solicită milă, nu sunt cei mai nenorociți și năpăstuiți dintre oamenii sirieni, aceia nu au cu ce să se miște din Siria, aceia pot cel mult să meargă, abătuți, cu familiile lor, dintr-o parte în alta e Siriei. Oamenii care apar ca refugiați pe la TV, sunt destul de bine hrăniți și chiar au o condiție fizică foarte bună. Acei oameni sunt mai degrabă trimiși în Europa, nu au imaginea unor refugiați care s-au târât până aici.
În acest fel, islamizare Europei, promisă de ISIS, nu mai este ceea ce părea la început, când europenii zâmbeau zeflemitor. Ea este posibilă și încă destul de repede. Întrebarea se pune: Ce face și ce va face „frumoasa adormită”? Nu, nu mă refer la a ieși cu puștile sau cu săbiile. Nu mă refer nici la a ieși la proteste de stradă, nici la a semna petiții pe internet. Ce facem noi, ca și creștini, în fața unor provocări spirituale fără egal. Vine o perioadă clară de prigoană și noi totuși stăm liniștiți, închidem fereastra, ca să nu auzim tărăboiul de afară și deschidem televizorul, că realitatea e cam depresantă.
Vom înțelege oare că e nevoie de întâlniri, de stăruință pentru înțelepciune, de rugăciune și post, de luptă spirituală? Ne dăm noi seama, ca și creștini, că toată operațiunea e orchestrată și că ținta e distrugerea creștinismului? Realizăm că trebuie să ne ridicăm din paturile noastre, să smulgem perfuziile din mâini și să ne asumăm realitatea bătăliilor spirituale, să ne unim la rugăciune și mijlocire? Sau credem noi, că îi vom converti?… Da poate credem, totuși e cam imprudent să stăm pe încredințarea asta. Ei nu vin aici să se pocăiască…
În Siria și zona de conflict sunt mulți oameni care au nevoie de ajutor, sunt oameni disperați și în mari nevoi, sunt oameni care și-au părăsit casele ca să scape, sunt oameni care au nevoie să vadă dragostea lui Hristos în faptele de milă ale creștinilor. În Europa vin oameni din acele zone ca să facă diversiune (nu toți). Toată Europa privește le ei, dar pe cei din Siria nu îi mai vede nimeni. Alegem noi să ne trezim? Oamenii aceștia au nevoie de implicarea noastră și în plan spiritual și în plan fizic. Eu nevoie de eliberare de sub robia întunericului, dar și de mâncare și o mână de ajutor. Ce vom face?
Dumnezeu să ne dea înțelepciune. Să pună pe inima bărbaților creștini, gândul de a acționa, de a se implica în marea bătălie spirituală care se dă. Doamne, ajută-ne să vedem realitatea din spatele acestor mișcări, nu ceea ce ni se impune să credem. Doamne, trezește-ne! … sau poate de asta vin oamenii aceștia în Europa… că nu ne-am trezit la o bătaie pe umăr, ci trebuim treziți cu haos, crimă și prigoană…
Pentru Știri Creștine, Teofil Gavril
