Sophia Jones oferă un tribut emoționant pentru cei 21 de Creștini Copți decapitați de ISIS, împărtășind despre viața lor zilnică, înainte de martiriu. Cei 21 sunt descriși ca muncitori, plecați de luni de zile în șir, care trimiteau acasă banii câștigați cu greu, pentru a-și hrăni familiile. Ei și-au lăsat casele lor sărace din Egipt și au plecat în Libia pentru un viitor mai bun, în ciuda pericolelor, ne informează portalul Do the Word.
Hani Abdel Messihah, 32, este “blând și binevoitor, mereu făcea câte o glumă ori de câte ori avea ocazia.” Yousef Shoukry, 24, este ”un tânăr liniștit cu inimă de copil … Tot ce își dorea să facă era să-și găsească un loc de muncă și să întemeieze o familie.” Credința lui ia dat încredere ca să plece în Libia. ”Am un singur Dumnezeu, el e la fel aici, și acolo,” ia zis mamei sale. Maged Suleiman Shahata, 40, a fost ”născut în sărăcie la fel ca și copii lui. Dar tatăl celor trei a fost determinat să-i schimbe viitorul.”
Aceștea sunt adevărații oameni de credință. Și totuși, ceea ce este atât de important despre martiriul lor este că ei nu erau lideri de biserici a căror martiriu s-a produs ca urmare a unei vieți de ucenicie, care tot mai mult se opunea principilor și puterilor lumii; ci dimpotrivă, ei apar ca personaje care erau în căutarea unui loc de muncă, arestați pur și simplu din cauza identității lor creștine, dar care, după ce au fost prinși au trăit cu acea identitate creștină în orice mod posibil, prin mărturia lor. Ei au mărturisit și nu au negat.
Aceasta m-a pus să privesc la tipologia maturității creștine a lui Ioan în 1 Ioan 2, în care Ioan face distincție între copii mici, tineri și părinți. Cine erau acești 21?
Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sînt iertate pentru Numele Lui. Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este dela început. Vă scriu, tinerilor, fiindcă aţi biruit pe cel rău. V’am scris, copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl. V’am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este dela început. V’am scris, tinerilor, fiindcă sînteţi tari, şi Cuvîntul lui Dumnezeu rămîne în voi, şi aţi biruit pe cel rău. (1 Ioan 2:12-14)
Desigur, nu există o cale de a ști cu siguranță, însă eu aș putea sugera că cei 21 au fost “copilașii” care au devenit ”tinerii” în familia noastră de credință în momentele finale ale vieții lor. Preocupația lor extraordinară în credință ne amintește că toată puterea este de la Dumnezeu și nu de la noi.
Și totuși, în istoria bisericii există o tradiție în care ”părinții” – liderii de top ai mișcărilor creștine din întreaga lume pe timpurile lor – sunt modelul de fidelitate fără compromisuri pentru restul familiei, prin viața lor de ucenicie care le plasează perpendicular cu ideile lumești și astfel (de multe ori în mod voluntar) conduc în mod constant spre cruce.
Ignatius și Polycarp sunt, probabil, paradigmatici în această privință. Ei de bunăvoie au oferit jertfirea prin martiriu, și au scris scrisori de-a lungul drumului său tinerilor și copiilor care nu doreau moartea lor și care întrebau dacă sacrificiul lor a fost un lucru bun pentru ei ca să îl facă.
Povestea lui Isus demonstrează motivul pentru care în scriptură ”părinții” preced ”tinerii” și ”copilașii” în martiriu: Tinerii și copilașii au uneori spirite dornice însă carne slabă atunci când timpul sacrificării este aproape:
Domnul a zis: ,,Simone, Simone, Satana v’a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M’am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi dupăce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” ,,Doamne, ” I -a zis Petru, ,,cu Tine sînt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte. ” Şi Isus i -a zis: ,,Petre, îţi spun că nu va cînta astăzi cocoşul, pînă te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti. ” (Luca 22:31-34)
În ordinea scripturală, părinții avansau la martiriul în avangarda familiei, și ei destăinuiesc motivul deciziei lor. Acest lucru nu înseamnă că numai părinții sunt martirizați, sau că toți părinții sunt martirizați, sau că tinerii ori copiii mici sunt feriți de martiriu, sau că mărturia lor este mai puțin valoroasă sau matură ori mai importantă. Dar ne sugerează că părinții sunt martirizați, și că o parte din viața unui părinte este trăirea vieții în deplină credință și conștientizarea faptului unde această viață te poate duce, nu s-au retras de la prețul credinței; și chiar ajutau pe alții să înțeleagă și să accepte ceea ce se va întâmpla, și de ce aceasta nu este o tragedie.
Așa că lăsați-mă acum pe mine, să vă întreb:
Cine este ultimul ”părinte” la care vă puteți gândi – la cel ultim pe nivel global, lider superior al creștinilor care și-a trăit viața perpendicular cu ideile lumei – car știa că el/ea va înainta spre martiriu, și care a fost descurajat de tineri și copilași ca să nu facă acest sacrificiu, și care ia răspuns ajutându-i să gândească teologic și corespunzător cu privire la motivul de ce martiriu este rezultatul logic al uceniciei credincioase trăită în mijlocul domniilor și a puterilor lumii? Și voi credeți că s-ar putea fi prea mulți “copii” și insuficienți ”părinți” printre creștinii recent martirizați?
