„Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.” (Apocalipsa 2:4)
Cartea Apocalipsa este în primul rând o carte misiologică și abia apoi una escatologică. Neînțelegerea acestui adevăr poate crea reale dificultăți în înțelegerea mesajului ei și implicit a planului lui Dumnezeu de răscumpărare a omului. Din păcate credinciosul este interesat mai mereu de escatologie și de aceea când citește ultima carte a Bibliei o face mai ales pentru a găsi răspunsuri la întrebări despre vremurile sfârșitului. Cu alte cuvinte, când se va încheia odată existența aceasta zbuciumată, marcată de efectele distructive ale păcatului, ca să ne putem bucura de pacea eternă? Când se va termina odată cu moartea, cu durerea și cu nefericirea ca să intrăm în existența veșnică și glorioasă? Realitatea este că atunci când ne aplecăm cu respect asupra textelor sfinte, pentru a afla răspunsuri corecte, descoperim că perspectivele noastre escatologice, hrănite de dorința noastră de a scăpa cât mai repede de natura umană, afectată de păcat, nu sunt justificate. Așa cum nu poate exista cules fără semănat, nu poate exista escatologie fără misiune. Primordialitatea misiunii față de escatologie este subliniată deseori de Mântuitorul nostru în mesajele sale. De pildă, înainte de înălțarea Domnului la cer, ucenicii Lui interesați de evenimente considerate de ei escatologice – reașezarea împărăției lui Israel – Îl întreabă când urma să aibă loc? Isus le răspunde că nu este treaba lor să știe vremurile așezării acestor realități. Mandatul lor era acela de a participa la Missio Dei (Misiunea lui Dumnezeu), adică de a fi martori ai Lui până la marginile pământului, după ce aveau să primească Duhul (Fapte 1:3-8; vezi și Matei 24:1-14). În pilda talanților, una cu reale nuanțe escatologie, Isus spune că omul care încredințează talanții robilor săi urma să se reîntoarcă pentru a le cere socoteală de activitate și credincioșie după … „multă vreme” (Matei 25: 19). Evanghelistul Luca, prezentând aceeași pildă, subliniază un aspect foarte important, trecut deseori cu vederea, și anume că Isus rostește această parabolă deoarece „era aproape de Ierusalim și ei (ucenicii) credeau că Împărăția lui Dumnezeu are să se arate îndată” (Luca 19:11).
Cartea Apocalipsa este deci, prin excelență, una misiologică. Aici vedem mai clar ca oriunde pe paginile Scripturii cum promisiunea lui Dumnezeu, făcută omului căzut în păcat (Genesa 3:15), că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui, se împlinește. Misiunea este realizată. Vedem mulțimea care nu poate fi numărată, alcătuită din oameni care provin din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă care stau înaintea scaunului de domnie, îmbrăcați în haine albe și strigă: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului ” (Apocalipsa 7:9-10).
Dacă credinciosul, oarecum în mod egoist, este interesat de escatologie, în sensul de împlinire față de el însuși a planului măreț de răscumpărare al Creatorului, Dumnezeu este interesat mai întâi de misiune. El nu dorește ca doar un număr restrâns de locuitori ai lumii să fie mântuiți, ci dorește ca toți oamenii să audă despre oferta Lui salvatoare adresată în Hristos întregii omeniri (Ioan 3:16; 1 Timotei 2:3-4).
În această notă trebuie înțeles și mesajul Domnului Hristos pentru biserica din Efes. De cele mai multe ori când ne referim la pierderea dragostei dintâi a acestei biserici, avem în vedere doar pierderea dragostei ei pentru Hristos. Pentru noi dragostea dintâi este echivalentul zelului, a focului și a pasiunii pentru Hristos pe care le-am avut atunci când ne-am întors din lume la El. Termenul folosit de Ioan (agapen, gr.) acoperă într-o anumită măsură presupunerea noastră, dar nu o absolutizează, pentru că același cuvânt este folosit în multe alte texte din Biblie când este descrisă dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Același cuvânt este folosit de Pavel când descrie dragostea credincioșilor din Efes pentru toți sfinții (Efes 1:15-16). Dragostea dintâi nu este zelul începuturilor credinței, ci este dragostea de cea mai înaltă calitate. Este dragostea direcționată nu doar spre Dumnezeu, ci este mai ales dragostea direcționată înspre frații de credință și înspre cei pierduți. Biblia vorbește clar despre o puternică interacțiune între cele trei sfere de manifestarea a dragostei: Dumnezeu, frați în credință, ceilalți oameni. Nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu și să nu îi iubim pe frații de credință. Tot așa nu putem spune că Îl iubim pe El și să nu iubim lumea pierdută pe care El o iubește.
Dacă biserica din Efes a părăsit dragostea dintâi a părăsit nu doar dragostea pentru Dumnezeu ci implicit și dragostea pentru cei pierduți. Biserica și-a păstrat în continuare puritatea doctrinară și un nivel înalt de slujire pentru care a și fost lăudată. Dar activismul religios și doctrina sănătoasă nu sunt suficiente pentru Cel care știe totul despre biserica Lui. Dragostea pentru cei pierduți trebuie să rămână o constantă a vieții fiecărei biserici. Acest adevăr este fundamental, nu este negociabil. Fără el, biserica își pierde însăși rațiunea de a exista. Teologul Emil Brunner spunea: „Biserica există pentru misiune după cum focul există ca să ardă!”
În predica de pe munte Domnul le spunea ucenicilor (biserica în forma ei incipientă) că ei sunt lumina lumii. Le spunea că lumina există pentru a fi așezată în sfeșnic, pentru a-i lumina pe cei pierduți, pentru ca ei văzând lumina (faptele bune ale credincioșilor) să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării (Matei 5:14-16). De aceea, întorcându-ne la mesajul din Apocalipsa pentru biserica din Efes, nu ne surprinde faptul că Domnul îi spune îngerului că în lipsa pocăinței El va lua sfeșnicul din locul lui. Dacă biserica nu îi luminează pe cei pierduți, dacă în Efes nu mai există dragoste pentru lume, nu mai există nicio rațiune pentru existența acelei comunități în continuare. Doctrina curată, activismul religios, chiar răbdarea și osteneala pentru El nu sunt suficiente.
Din păcate o bună parte a bisericilor timpului nostru se complac în atmosfera religioasă de tip efesean. Există multe biserici bune ca doctrină, biserici în care se întâmplă lucruri frumoase, biserici care au multe programe religioase, dar care au pierdut agapen – dragostea pentru cei pierduți.
Am citit undeva că în Germania nazistă o biserică își avea locația chiar lângă o magistrală de cale ferată. Într-o duminică de vară, când ușa și ferestrele bisericii erau deschise, pastorul și credincioșii au avut parte de o experiență zguduitoare. Pe măsură ce un tren se apropia încet-încet de orășelul lor, din acea direcție se auzea tot mai puternic un vacarm de nedescris. Apoi voci clare, sfâșietoare, pline de durere și deznădejde. Erau strigătele, gemetele și plânsetele agonizante ale evreilor înghesuiți în vagoane pentru animale, care erau duși spre crematorii. După trecerea trenului enoriașii au rămas uluiți, fără cuvinte, mai multă vreme. La fel și pastorul. Duminica următoare când s-a auzit șuieratul locomotivei, care indica apropierea trenului, pastorul a ridicat congregația în picioare și au început să cânte un imn. Pe măsură ce trenul era mai aproape și strigătele disperate se auzeau mai tare, glasurile celor ce cântau cântări erau și mai puternice. Așa că vocile celor ce cântau imnuri în interior acoperea strigătul disperat al celor care agonizau în trenurile morții.
…. Și așa au făcut până când a încetat războiul…
Din păcate mai există însă un război care nu s-a terminat încă. Unul pentru sufletele oamenilor. Trenurile morții șuieră agonizant și azi pe toate magistralele lumii. În jur de trei sute de mii de oameni, înghesuiți în vagoanele morții se îndreaptă zilnic spre pierzarea veșnică. La început le auzim strigătele lor și ne pasă. Încercăm cum putem să mai salvăm pe unii dintre ei. După un timp cei care rămân pe lângă trenuri sunt tot mai puțini. Câțiva mai oferă câte un sandviș sau o sticlă de apă. Alții numără vagoanele și fac statistici cu cei pierduți. Cei mai mulți însă s-au întors în biserici și cântă imnuri. Și cu cât afară strigătul lumii pierdute e mai puternic, pe atât de tare este în interior sunetul cântărilor și al mesajelor noastre care acoperă glasurile lor.
Din păcate fără agapen – dragoste sinceră, jertfitoare pentru Domnul, pentru frați și pentru cei pierduți – nu suntem decât o replică actuală, jalnică a bisericii din Efes. Și nu există multe opțiuni pentru noi. Doar una: pocăință și întoarcere la dragostea dintâi. Două miliarde de oameni, care nu au auzit niciodată de jertfa ispășitoare a lui Hristos, așteaptă să ieșim din cluburile noastre de divertisment și să oprim trenurile morții.
