“Ştiaţi că Siria a fost o ţară foarte închisă la Evanghelie?” ne-a întrebat pastorul într-o seară când ne povestea despre cum au început ei lucrarea cu refugiaţii. “A fost foarte greu să mergi şi să spui altora despre Isus, în special musulmanilor. Au fost în Siria spre două milioane de creştini, e greu să spui acum câţi mai sunt în ţară, dar era interzis ca ei să vorbească cu musulmanii despre credinţa lor”.
Mi s-a părut un pic exagerat ce spunea el, aşa că l-am intrebat pe Mahmud, unul din voluntarii de la biserică, ce este creştin sirian, şi mi-a spus că e adevărat. “Bisericile creştine din Siria cred că nu trebuie să vorbim cu musulmanii despre Isus, ei cu religia lor, noi cu a noastră”, mi-a spus el. “Chiar eu când am început să merg la biserică, invitat de fratele meu mai mare, am fost oprit de familia mea, asta pentru că fratele meu mergea la o biserică ce făcea evanghelizare printre musulmani şi ei nu erau de acord cu asta. Au trecut câţiva ani până m-au acceptat”.
Nu îmi venea să cred ce tocmai auzisem, dar am fost convins de adevărul celor spuse când am întâlnit o fată misionară care a lucrat în Siria doi ani înainte să înceapă războiul. „A fost extrem de greu să ajungem acolo şi extrem de greu să stăm acolo. Aveam voie să stăm în Damasc, dar dacă plecai în altă localitate erai foarte strict supravegheat, iar cu viza pe termen lung e o adevărată provocare.” Eu credeam că Siria e o ţară deschisă, dar ea era o ţară la fel de închisă ca orice ţară comunistă, unul chiar o compara cu ţările comuniste şi datorită sistemului socialist care există, sau exista acolo, dar şi datorită terorii pe care guvernul a susţinut-o în ultimele 4-5 decenii. Acesta este şi unul din motivele pentru care oamenii au izbucnit şi au dorit o schimbare.
„Am avut un pastor sirian, mutat de câţiva ani în America”, ne-a spus altă dată pastorul, „care a venit în vizită la noi pentru că a auzit de ce facem. A slujit împreună cu noi câteva zile printre refugiaţi şi, la plecare mi-a zis: ’Alman, dacă eu făceam asta în Siria, să merg în casele musulmanilor şi să le vorbesc deschis despre Isus, eram omorât pe loc. Ceea ce se întâmplă acum aici e o minune, e ceva ce nu mi-aş fi putut imagina ca fiind posibil vreodată’”.
M-am convins, Dumnezeu a deschis o uşă pentru ca Evanghelia să ajungă sirienilor, aducându-i pe ei în altă ţară, dacă guvernul de la Damasc nu a permis evanghelizarea. Mai mult de atât, în Iordania toţi sirienii sunt egali, toţi sunt refugiaţi, toţi au nevoi financiare şi nevoi emoţionale (rezultatul traumelor suferite), fie bogat, fie sărac, ceea ce-i face mult mai deschişi la schimbare. Am înţeles mai bine asta în vizita pe care am făcut-o unor familii tinere din acea zi.
„Eram în casă şi una din soţii a intrat în travaliu”, a început Ahmed să ne spună povestea lui. „Am pus-o în maşină să mergem la spital. Era război în oraş, se auzeau explozii şi tiruri de armă peste tot, dar trebuia să o duc pe soţie la spital, continuă el cu un zâmbet pe faţă. Mergeam cât de tare puteam când am auzit o explozie aproape de maşină şi atunci am simţit cum săgeţi mici îmi trec prin corp. A fost o bombă cu schije care a explodat aproape de maşină. Au trecut bucăţile de fier prin geamul maşinii şi apoi prin pielea mea fără nicio barieră, şi ne arăta mai multe cicatrici pe frunte, gât şi umeri. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat apoi, m-am trezit când eram bandajat. nu îmi venea să cred că sunt în viaţă, era deja a 5-a oară când treceam prin asta.”
„Cum?” am întrebat eu nedumerit, „cum a 5-a oară? Adică a avut cinci răni de la explozie?” Mă gândeam că nu a tradus corect cel ce ne ajuta pentru că învăţa araba doar de un an. L-a mai întrebat o dată şi ne-a confirmat, „de cinci ori mi s-a întâmplat asta, am fost fie lovit de schije de bombă, fie de gloanţe”, şi ne-a arătat mai multe cicatrici pe picioare.
„E o minune că încă eşti în viaţă”, i-am spus eu. „Hamdulillah (slăvit să fie Domnul)”, a venit răspunsul lui. „Înseamnă că Dumnezeu are cu tine un plan foarte clar dacă ai trecut prin atâtea şi încă eşti în viaţă”, i-a spus unul din băieţii cu care am mers. „Mă gândesc şi eu la asta”, a răspuns el.
Şi am contiunat să vorbim cu el despre modul în care Dumnezeu cheamă anumiţi oameni şi cum cel rău vrea să-i distrugă, dar Tatăl nostru îi ţine în viaţă pentru că are un plan cu ei. A fost o discuţie foarte bună în care l-am putut prezenta pe Tatăl nostru în toată puterea şi splendoarea Lui unui om a cărui inimă rezona cu cuvintele pe care le auzea, pentru că stăteau mărturie cicatricile de pe corpul lui.
Dar asta nu e cea mai urâtă poveste de război pe care am auzit-o de la refugiaţi. Cu toate acestea eram tulburat; cum poate un astfel de bărbat să ierte şi să accepte din nou conducerea unui guvern sau lideri separatişti care i-au provocat aşa ceva (nimeni nu ştia cine a tras gloanţele sau bombele, puteau fi din ambele părţi). Am plecat din acea casă ştiind că singurul care poate şi vrea să ajute un astfel de bărbat e Cel care a spus: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”. De aceea eram acolo să-i spunem despre El.
Material realizat pentru ŞtiriCreştine.ro!
