Începe să se simtă oboseală, e deja o săptămână de când suntem aici. Căldura mare, nopţile nedormite din cauza gălăgiei – biserica unde suntem cazaţi e chiar în centru, pe strada principală şi în timpul ramadanului e gălăgie mare până la 2-3 dimineaţa, iar camera noastră are geamul la stradă – poveştile atât de dureroase pe care le-am auzit în ultimele zile ne-au obosit foarte tare, dar în momente ca acestea Dumnezeu face minuni şi ne întăreşte, chiar şi cu putere fizică.
E timpul de vizite şi distribuire a lucrurilor pentru familiile de refugiaţi. “Distribuţia ar fi mai simplă”, i-am spus eu pastorului, “dacă aţi da familiilor adresa depozitului unde ţineţi lucrurile”. “E adevărat, pentru noi ar fi mult mai simplu”, mi-a răspuns el. “Dar imaginează-ţi că vine o femeie văduvă, mamă a cinci copii, de la o distanţă de 3-4 km să-şi ia lucrurile. Ei nu au nimic, un căruţ, o bicicletă, maşină sau bani pentru taxi. Ar trebui să vină o săptămână în fiecare zi să ducă câte ceva, şi butelia de gaz (cântăreşte aproximativ 30 kg) cum o poate duce o femeie. Şi asta e doar o parte a situaţiei. Noi nu ne uităm la refugiaţi ca la nişte oameni care au nevoie de ceva, ci ne uităm la ei ca la persoane care merită atenţia noastră, dragostea noastră, şi un mod prin care le putem arăta în cultura noastră este să mergi la ei acasă. Nu e vorba doar despre a da ceva unui om, e vorba despre a fi alături de el, de a-l căuta acasă, de a-l vizita. În Biblie spune “am fost în nevoi Şi M-AŢI CĂUTAT”.
Atunci am înţeles, nu căutăm să împlinim nevoi şi să iubim oamenii, nu să dăm ceva şi să plecăm, ci să plângem cu ei. Azi mergem la o casă unde locuiesc mai multe văduve. Ieri am fost la ele şi le-am dus cele necesare, azi mergem să le vizităm şi să le mai ducem câte ceva, în special pampers pentru ca sunt cinci copii care au nevoie. Cumpărăm pampersul, un lighean mare unde să-şi poată spăla copiii şi plecăm. Drumul până acolo a fost scurt, sau poate ni s-a părut pentru că am mers cu maşina şi aveam aer condiţionat.
Ajungem şi intrăm. Suntem întâmpinaţi de o femeie mai în vârstă înconjurată de vreo 6-7 copii, majoritatea cu pampers. Ne pofteşte înăuntru într-o cameră mare cu saltele de jur împrejur şi covor pe podea. Sunt lucrurile pe care le-au primit cu o zi înainte. Copiii încep să zburde în jurul Lidiei şi al Andreei pentru că şi-au deschis rucsacele să le dea ceva jucării. A început un tărăboi de nu ne mai auzeam om cu om, dar nu a ţinut mult. Fiecare copil şi-a luat jucăria şi a început joaca.
Era prima vizită la ei şi, pentru că nu ştiam aproape nimic despre ele, am început cu întrebări despre viaţa şi familia lor. Am aflat că soţul femeii în vârstă murise din cauze naturale, dar fiul ei, soţul celor două doamne care mai erau în cameră, a murit în război. A lăsat două femei văduve (în cultura lor bărbaţii pot avea mai multe soţii) şi patru copii orfani, dintre care unul cu handicap motor sever – nu se putea mişca aproape deloc.
“Am avut o situaţie bună în Siria. O casă cu trei nivele şi nu duceam lipsă… până a început tot”, ne-a spus femeia în vârstă. Când el a murit, a trebuit să plecăm, nu mai eram în siguranţă acolo, trei femei văduve într-o casă eram o ţintă sigură pentru profitorii situaţiei grele din Siria. Am trecut graniţa şi am mers în tabăra de refugiaţi, dar situaţia a fost la fel de dificilă şi de nesigură aşa că am plecat şi de acolo căutând în oraş un loc mai sigur. Era un loc mai sigur, dar greu de supravieţuit pentru femei care, oricum îşi găsesc foarte greu un loc de muncă în cultura arabă, dar acum când nu au nici permis de lucru.”
“Îl vedeţi pe acest copil”, ne-a spus femeia în vârstă, arătând spre un băieţel de 11 luni ţinut de una dintre văduvele tinere. A fost născut în mijlocul bombardamentelor. Peste tot în jur explodau bombe aşa că nu am putut merge la spital. A născut acolo, fără doctor, fără moaşă. A fost groaznic, dar a supravieţuit şi e bine acum”, încheie bătrânica, iar tânăra văduvă confirmă din cap după care îşi sărută cu poftă copilul.
Am rămas fără cuvinte, gândindu-mă la locul sigur cum s-a născut Natanael, fiul nostru de doi ani şi jumătate. Am mai discutat şi altele despre viaţa lor şi greutăţile prin care trec, dar acum era timpul să plecăm. Ne-am luat rămas bun promiţându-le că cineva se va mai întoarce la ele în vizită. Ne-au spus că uşa va fi întotdeauna deschisă. Am ieşit pe uşă şi căldura de afară ne-a izbit puternic, aducându-ne aminte de durerea de a trece prin foc. Aveam motivul de rugăciune pentru următoarea zi: nu căldura focului sau a războiului să le mai atingă pe aceste femei, ci căldura dragostei lui Isus.
Material realizat pentru ŞtiriCreştine.ro!
