E mijlocul zilei. Temperatura atinge nivelul de 30 de grade în termometre, iar noi ne luptăm cu ea încercând să o alungăm cu apă rece, dar nu avem voie să bem pe stradă, e ramadan şi e interzis prin lege mâncatul sau băutul pe stradă, poţi primi amendă sau chiar să ajungi în puşcărie pentru asta, nu pentru că faci greşeala culturală, ci dacă o faci în mod intenţionat. Căldura o simţim mai puternic şi datorită faptului că trebuie să purtăm pantaloni lungi – e lipsă de respect să umbli pe stradă în pantaloni scurţi.
Am luat pungile cu alimente şi plecăm cu unul din tinerii de la biserică spre o familie de sirieni. Stau la două minute de noi. Îl întâlnim pe soţ la colţul străzii, vinde vată pe băţ încercând să facă ceva bani să-şi întreţină familia. Ne conduce spre apartamentul lor, la etajul 1, unde suntem întâmpinaţi de fiul lui de vreo zece ani şi de soţia lui, o femeie între două vârste plină de viaţă şi cu poftă de vorbă.
Ghidul nostru a început discuţia cu ei, de fapt sunt primele cinci minute în care se felicită şi se laudă unul pe altul. Ne-am obişnuit deja cu asta, e parte din cultură să spui lucruri bune despre celălalt şi să-l binecuvântezi pe el şi casa lui.
“De ce aţi venit aici?” I-am întrebat eu. Pare o întrebare prostească în contextul dat, dar de fapt am aflat că e o întrebare foarte bună pentru ei deoarece îi deschide să-ţi spună prin ce au trecut. De ce am venit? Am fugit de război, ne-a răspuns soţul. Înainte să înceapă tot eram şofer pe tir. O duceam destul de bine, aveam de toate şi eram o familie mulţumită. Nici după ce a început nu ne-a fost foarte greu, deşi suntem din Homs, oraşul care e cel mai afectat de situaţie. Dar lucrurile au început să fie tot mai rele. La început au fost doar proteste paşnice, apoi au degenerat în proteste violente cu bătăi între manifestanţi şi forţele de ordine, iar mai târziu au început să tragă în oameni. Cei răniţi nu s-au dat bătuţi şi au format şi ei o armată, aşa a degenerat totul într-un război.
„Dar cum aţi decis să plecaţi din Siria? I-am întrebat eu. „Într-o zi au venit câţiva oameni la noi în zonă. Au intrat şi în casa vecinilor noştri, i-au scos afară şi i-au decapitat.” „Aţi văzut voi asta?” I-am întrebat eu terifiat. „Da, am văzut cu ochii noştri, a fost momentul în care ne-am decis să plecăm din Siria. După multe probleme şi călătorie am ajuns aici.” „Vă mai întoarceţi înapoi?” Am întrebat eu cu o curiozitate de copil.
„NU”, a venit repede şi ferm răspunsul de la soţie, „atât timp cât preşedintele e la putere, NU, dar chiar dacă nu ar mai fi el, nu va fi siguranţă în ţară pentru că acum sunt mulţi care au arme şi pot să facă rău. De fapt acum e foarte rău. La inceput ştiam că se luptă forţele guvernamentale cu armata liberă, dar cu timpul au apărut foarte multe grupuri de luptători, acum sunt peste zece, nu mai ştie nimeni cine cu cine luptă. De aceea e şi atât de greu să se găsească o formă de pace.”
„Cred că e o mare binecuvântare să fiţi primiţi într-o ţară cum e Iordania şi să fiţi ajutaţi”, am încheiat eu. „Da”, a venit răspunsul, „şi creştinii ne-au ajutat foarte mult, mai mult decât ceilalţi”. Ne-am luat rămas bun de la ei, le-am lăsat pungile cu alimente şi i-am încredinţat în mâinile celui Atotputernic. Aveam motivul de rugăciune pentru ziua următoare, cum poate cineva care a văzut aşa ceva să mai creadă în bunătate şi dragoste? Doar dacă bunătatea şi dragostea îl atinge.
Material realizat pentru ŞtiriCreştine.ro!
