E ora 12, ne pregătim să mergem la familii. Nu mergem mai repede pentru că e perioada ramadanului şi, în această perioadă, viaţa începe după asfinţitul soarelui şi se termină la 3, 4, 5 dimineaţa când începe somnul care ţine până la mijlocul zilei.
Încărcăm camioneta cu lucruri, patruzeci de saltele, patruzeci de perne, patruzeci de paturi, şapte covoare, şapte butelii de gaz, şapte aragaze şi zece ventilatoare. Astea sunt lucrurile esenţiale de care are nevoie o familie pentru a putea sta într-o casă. E cald, probabil peste 30 de grade şi e abia 12, dar ajută că avem o briză ce face căldura suportabilă.
Şoferul porneşte maşina şi mergem pe străzile pline de praf, dar asfaltate. Sună familia să vadă dacă sunt acasă, nu le sună mai repede pentru că altfel ar avea timp să ascundă din lucrurile pe care e posibil să le aibă doar ca să mai primească încă o dată. Pentru ei orice lucru în plus poate fi o sursă de venit, îl vând la alţii pentru a face rost de bani.
„Pe ce stradă mergem?” întreb eu. Ce stradă? Aici nu mergem pe strazi, aici întrebăm unde stai şi îţi spune lângă moscheea cutare, lângă casa cutare, aici nu ştim numele la străzi. De aceea e mult mai dificil de găsit o casă. Am găsit moscheea, dar unde-i casa? Ne învârtim în jurul moscheii vreo cinci minute şi la un moment dat vedem o fetiţă care ne face semn, ea e ghidul nostru de aici. O luăm cu noi în maşină şi de aici ea e ghidul nostru. Nu mai mergem mult, 100 de metri, intrăm într-o curte şi ajungem, e de fapt un cort.
Ne dăm jos, şoferul intră în cort cu lista să facă necesarul. Intrăm şi noi după el, suntem bine primiţi deşi nu e mai nimic în cort, o saltea pe care stă o fetiţă bolnavă, e răcită. Noaptea temperaturile scad până la 15 grade, uneori sub, chiar dacă ziua sunt 30-35 de grade, iar în cort probabil până la 40-45.
Am făcut necesarul, şapte de fiecare, o butelie, un aragaz şi un covor. Cer şi un ventilator cu care să mişte aerul ziua, “ne dau vecinii curent” ne promit ei, iar vecinul, ieşit şi el să vadă ce se întâmplă, ne confirmă.
Deschidem camioneta, luăm cele promise şi le ducem în cort. Familia e foarte bucuroasă, ne mulţumesc din inimă pentru tot ce le-am dat. Între timp de nu ştiu unde apare şi soţul, tatăl familiei, un om puternic, vânjos, dar trist şi descurajat. Ar lucra să nu fie nevoie să primească cele necesare, dar nu are voie şi nu are unde. Ne mulţumeşte şi el în arabă ridicându-şi ochii spre cer. Ne invită la un ceai, ospitalitatea specifică lor nu au pierdut-o, chiar dacă au pierdut tot. Sunt uimit de atitudinea asta, sunt mişcat şi îmi vin în minte multe texte biblice despre ospitalitate – mă simt ruşinat, ei nu au nimic, dar sunt gata să împrumute două plicuri de ceai şi două linguri de zahăr să ne primească în cort, eu mă gândesc dacă am suficiente sortimente de ceai înainte să primesc pe cineva în vizită. Tocmai am primit o lecţie de viaţă, într-un moment în care nu mă aşteptam şi de la cine nu mă aşteptam.
Nu putem rămâne, deşi ne-ar plăcea, avem multe familii de vizitat şi timpul e scurt. Le mulţumim mult, la fel fac şi ei, facem o poză cu ei şi plecăm încredinţându-i în mâna lui Isus. Nu facem mai mult când distribuim lucruri pentru a nu fi acuzaţi de prozelitism, dar avem numerele lor de telefon şi adresele, dacă le putem numi aşa, şi îi vizităm în altă zi.
Sunăm următoarea familie, care se află la câteva străzi distanţă. Ajungem repede, dar ce găsim aici e total diferit. E o casă neterminată, sunt zidurile din bolţari şi placa turnată peste, atât. Stau în casa aceasta fără geamuri trei familii, de fapt trei femei cu copiii lor – nu ştim câţi din cei zece copii sunt ai lor, că au venit şi din vecini. Soţii lor nu au ajuns, sunt fie căzuţi în război, fie încă luptă pentru libertate.
Intrăm să facem necesarul, au nevoie de tot, abia au ajuns în oraş şi au doar o oală unde încearcă să facă ceva mâncare. Au improvizat un foc înăuntru din lemne strânse de prin jur, foc ce umple casa de fum.
Ghidul nostru începe discuţie cu doamnele în arabă, iar noi ne bucurăm din plin de copii, întindem un joc cu ei şi uităm de ceas, dar asta e bine pentru ei. Se bucură, râd şi uită şi ei de necazuri. Deschidem camioneta şi numărăm – doisprezece de fiecare, două aragaze, două butelii, două covoare. Îi binecuvântăm şi plecăm mai departe.
Casele vizitate după au fost cam toate la fel, diferenţa era că unele aveau geamuri şi poate curent, dar niciuna nu avea baie sau apă curentă. Asta a fost una din cele mai grele zone pe care le-am vizitat de când suntem aici, şi zona e destul de mare, probabil o sută de case aşa. Aveam din nou motivul de rugăciune pentru ziua următoare.
Material realizat pentru ŞtiriCreştine.ro!
