E ora 9.30 după-masă, ne pregătim să vizităm o familie de refugiaţi. Am luat cutia cu alimente pe care de obicei o ducem familiilor pe care le vizităm, ne-am urcat în maşina de cinci locuri şase persoane. Nu am mers mult şi am ajuns. Am intrat în scara blocului şi ghidul nostru ne-a anunţat “ultimul etaj”. Nici nu mă aşteptam să fie altul, ei asta îşi permit să închirieze, fie la ultimul etaj, fie apartamente care arată foarte rău. Dacă înainte de începerea conflictului închirierea unui apartament cu două camere costa 75 dinari (80 euro), acum nu mai găseşti sub 200 dinari (210 euro). Asta nu ar fi cea mai mare problemă, ci faptul că refugiaţii nu au voie să lucreze, nu au permis de muncă, dacă sunt prinşi lucrând sunt fie expulzaţi înapoi în Siria, fie duşi la închisoare. De unde au bani să plătească? Nici măcar ei nu ştiu.
Am ajuns la ultimul etaj, de fapt suntem pe acoperiş unde suntem întâmpinaţi de un bărbat înalt şi slab îmbrăcat în haină tradiţională musulmană, o haină dintr-o bucată ca o rochie. “Salam alecu” ne saluta el, iar noi răspundem “alecu salam”. Suntem poftiţi în cortul improvizat cu un bec, “e mai bine în cort deoarece camera pe care o avem e prea mică şi e prea cald înăuntru”, ne spune soţia lui cu un zâmbet larg pe faţă. Închiriaseră cu 110 dinari o cameră mică, o baie şi o bucătărie în care încăpea doar soţia, dar tot acoperişul era al lor, şi asta era mult.
Ne aşezăm confortabil pe saltelele pe care le-au primit de la biserică cu ceva timp în urmă şi suntem imediat serviţi cu apa rece, ceai dulce şi ceva dulciuri tradiţionale, despre care am aflat că ei le fac doar în timpul ramadanului. Au început să-şi depene amintirile.
“Eram acasă”, ne-a spus soţia, “şi copiii se jucau în stradă. Cel mijlociu se juca cu un vecin de vârsta lui când, de nicăieri, un glonţ l-a lovit pe băieţelul vecinului în zona inimii – nu s-a mai putut face nimic pentru el, chiar dacă ar fi fost un medic lângă ei tot nu putea fi salvat. Atunci am început să ne temem pentru viaţa noastră, ne-a spus ea. M-am îngrozit la auzul acestei întâmplări, dar ce era mai rău abia începea.”
“Eram în magazinul în care lucram cu băieţelul nostru cel mai mic”, a continuat soţul. “Au intrat înăuntru m-au luat şi doar agerimea fiului de a fugi l-a scăpat şi pe el de mâinile flămânde de violenţă ale celor ce m-au luat. Cineva din familia mea lupta în armata liberă aşa că eu trebuia să plătesc pentru asta. M-au dus şi m-au torturat, m-au bătut crunt trei luni de zile. Odată m-au legat de mâini şi m-au ridicat sus şi m-au bătut. Altă dată mi-au scos dinţii ca să spun ce ştiu, şi ne-a arătat că nu mai avea măsele. Am rămas cu urmări mari datorită acelor torturi. După aceea m-au pus în puşcărie şi m-au ţinut doi ani. Am reuşit să lucrez ceva în puşcărie, făceam cafeaua şi ceaiul pentru jandarmi, iar bani îi trimiteam familiei ca să supravieţuiască. Am scăpat din puşcărie printr-un schimb de ostatici, ne-au eliberat pe noi, şaptezeci, pentru trei ofiţeri de-ai lor.”
“Eu nu am vrut să plec fără el”, ne-a spus soţia, “pentru că dacă am fi plecat poate nu ne mai întâlneam, aşa că am rămas, dar a fost foarte greu. Nu aveam mâncare, iar copiii au ajuns să vadă lucruri extrem de crude. De exemplu odată a explodat o bombă în cartier, care a omorât mai mulţi oameni, iar copiii au strâns părţi din corpurile lor, le-au pus împreună.”
Mi-a fost greu să aud asta, am vrut să-i spun să se oprească, dar am ştiut că pentru ei să spună prin ce au trecut e o terapie, e un mod de vindecare.
“Când am fost eliberat, m-am întâlnit cu familia mea şi am plecat spre noua ţară. A fost extrem de greu să ajungem, cu noi provocări, dar pe drum am avut un vis în care mi s-a arătat Isus.”
Când ne-a spus asta, inima mea a tresăltat – în toată durerea Isus i-a vorbit.
La prima vizită pe care i-au făcut-o creştinii L-a primit pe Isus în inima lui, asta e ceea ce căutăm, a spus el. A început un proces de ucenicie cu el, proces care a ajuns şi în punctul în care i s-a cerut să-i ierte pe cei care l-au torturat. A plâns probabil două minute după care a spus cu lacrimi în ochi: “Îi iert”, ne-a spus ghidul nostru.
Era deja 11 noaptea, dar ziua abia începea, e ramadan şi ei dorm la 3-4 dimineaţa. I-am întrebat dacă au speranţă pentru viitor, au ezitat un moment după care ne-au spus DA. Am împărtăşit cu ei istoria lui David, cum el a ajuns să fie alungat, hăiţuit, căutat să fie omorât, dar cum Dumnezeu a schimbat istoria şi l-a făcut împărat. “Mulţumesc că mi-ai adus aminte, am mai citit istoria, dar o uitasem. E o încurajare pentru noi”, a spus soţul.
Am încheiat vizita cu o rugăciune în care am chemat pacea lui Isus peste acea familie. Ne-am întors acasă şi, la fel ca în ziua precedentă, aveam motivul de rugăciune pentru următoarea zi.
Material realizat pentru ŞtiriCreştine.ro!
