Zilele trecute am încheiat o serie de articole-jurnal din călătoria unor creştini israelieni în tabăra refugiaţilor sirieni. În continuare dorim să vă prezentăm mărturia unei echipe de români credincioşi care au răspuns provocării de a vizita tabăra sirienilor refugiaţi. Vă dorim o lectură plăcută şi vă îndemnăm să continuaţi a vă ruga pentru refugiaţii sirieni! Material realizat pentru ŞtiriCreştine.ro!
E dimineaţă, ora 4, când ajungem în Amman. E prima dată când calc pe pământul plin de praf şi istorie, de sânge şi victorii al Orientului Mijlociu. Trăiesc sentimente contradictorii – bucuria de a ajunge în zona unde a păşit Isus Însuşi şi teama de a fi într-o ţară arabă. Cu greu însă reuşesc să-mi opresc gândurile negre şi să mă bucur de priveliştea nouă ce mi se deschide în faţă. Zori încep să se arate pe măsură ce noi, în microbuzul unui creştin din Amman, ieşim din parcarea aeroportului şi ne îndreptăm spre Mafraq.
Zorii sunt ca în România, lumina alungă noaptea la fel ca oriunde în lume -asta mă încurajează, char mai mult decât atât văd pe cer o lumină mare. M-am gândit că e un avion, că suntem aproape de aeroport, dar minutele trec şi lumina rămâne acolo, încep să mă întreb ce o fi şi aflu că e luceafărul de dimineaţă. Parcă niciodata nu l-am văzut aşa mare – sau poate luceafărul în orient e mai mare, pentru că întunericul e mai mare. Asta se zice că cu cât întunericul e mai mare, cu atât o luminiţă mai mică pare mai mare. Şi atunci bucuria şi pacea au luat locul fricii şi îngrijorării din inima mea – suntem în intuneric, dar luceafărul e mai mare, lumina e mai puternică.
Am ajuns în Mafraq şi ne-am odihnit până după-masă. După o masă iordaniană copioasă ne-am dus să vizităm tabăra de refugiaţi. Ajunşi la intrare nu am fost lăsaţi să intrăm, “aveţi nevoie de aprobări speciale să intraţi”, ne-a spus un soldat de 20 ani. Am încercat să-l convingem că doar vizităm o jumătate de oră şi plecăm, dar nu am reuşit, el îşi cunoştea bine ordinele. Ne-am dat bătuţi şi am plecat spre un deal de unde să putem vedea mai bine tabăra. Din fericire parcarea de unde puteam vedea bine tabăra nu era de data asta păzită de poliţie, aşa că am putut face ceva poze şi ne-am putut ruga pentru tabără. Sunt în jur de 100.000 de oameni care trăiesc în tabără, majoritatea în corturi donate de Naţiunile Unite.
Cea mai mare provocare în tabără e apa, care oricum e o problemă în Iordania, iar în tabără e cu atât mai mult. În timp ce ne uitam la tabără am văzut o maşină mergând spre tabără, iar în spatele ei copii alergând învârtind ceva în faţa lor. Iniţial am crezut că sunt suluri de vată pe care le folosesc pentru a izola corturile, dar mai târziu am aflat că sunt butoaie cu apă, de fapt tancuri de 200-300 de litri. Erau copiii, sunt singurii care pot ieşi din tabără, care făceau “trafic cu apă”.
Am plecat după 10 minute cu bucuria de a fi atât de aproape de aceşti oameni şi cu tristeţea de a fi despărţiţi de un gard. De când a început ramadanul ne-am rugat în fiecare zi pentru cei propuşi în cartea de rugăciune pentru musulmani, în dimineaţa următoare nu am mai citit din carte, aveam toţi imaginile la fel de proaspete în minte, ne-am rugat pentru refugiaţii sirieni.
Tabăra e încă acolo, la fel de plină cu oameni şi disperare, cu nevoi şi strigăte, dar cu inimi deschise cum nu au mai fost de mult timp. Rugaţi-vă pentru cei care trăiesc acolo.
