Mărturie – Cătălin Ciuculescu: “Sunt un miracol! Și spun asta umil”

Anul 1988 este unul din cei mai importanți ani din viața mea, și nu pentru că e anul în care am fost născut – de fapt, povestea e în spatele nașterii mele, e înainte de a avea loc. Părinții mei nu au fost credincioși la început, așa că după ce aveau deja 4 copii, ar fi trebuit să apar eu. Au fost foarte legați de lume, mai ales că mai cântau pe la nunți, botezuri, etc. Comunismul încă mai era la putere în perioada aceea și exista un decret (sau ceva de genul asta) prin care familiile cu 5 copii aveau mai multe obligații și mai multe interdicții la “rațiile de mâncare”.

Primul lucru la care s-au gândit: Ajung 4 copii! Așa că deja se gândeau cum să mă piardă. S-au gândit la avort. Chiar dacă atunci era interzis, totuși părinții au aranjat în ascuns o ședință cu un medic pentru avort. Mama mea trebuia să ia mai multe pastile și diferite injecții să nu mai fiu în viață atunci când trebuia făcut chiuretajul. I s-a făcut prescriere pentru 1 săptămână, timp în care trebuia să își facă efectul “tratamentul”. Așa a și făcut, numai că nu s-a întâmplat să mor. Deci, mama a fost nevoită să aștepte nu o săptămână, nu o lună, ci chiar 3 pentru a afla un rezultat. Tot acolo eram.

Părinții se așteptau să mă nasc “fără viață” (sună ciudat să te naști și să nu ai viață), iar dacă, prin absurd m-aș fi născut, se așteptau să fiu cel mult handicapat. Timpul a trecut și am ieșit la lumină. chiar dacă nu vedeam nimic (la fel de ciudat). Și eram frumos 🙂 și sănătos – cel puțin așa spun ei. E adevărat că nu puteam să fiu totuși perfect. am eu urechile puțin mai mari, dar e extraordinar să le am 🙂 îmi place ca aud cu ele. Dar n-am nici o idee cum a găsit Creatorul meu cu cale să supraviețuiesc în acel “loc tainic” despre care vorbește David.

La 3 ani după ce m-am născut, familia mea a devenit credincioasă și au mai urmat alți 4 frățiori. Dacă până mai acum câțiva ani nu știam ce caut pe pământ, m-am convins de un lucru: Sunt un miracol!!! Și spun asta umil. Acum știu că Dumnezeu a avut dintotdeauna un plan deosebit cu mine – la fel cum are cu fiecare din voi – și știu că nu sunt la întâmplare. nimic nu e la întâmplare! Și m-am mai convins de un lucru: viața mea nu e a mea. o am numai că El a vrut s-o am.

Urmează…

N-am multe amintiri de când am fost mic, de fapt, am, dar le-am uitat. 🙂 Părinții mei s-au întors la Dumnezeu pe când aveam 3-4 ani. Eu L-am cunoscut pe Dumnezeu printr-o vacă. La propriu. Oamenii așteaptă de la Dumnezeu intervenții fantastice ca să-și îndrepte inimile spre El: vindecări din boli incurabile, din accidente, vor să vadă artificii, sau mai știu eu ce vor. La mine a fost simplu, dar tot valoros.
Îmi place foarte mult fotbalul. În copilărie jucam foarte mult fotbal. Am crescut la țară. Printre oameni simpli, animale, păsări și mult praf. Se lipeau toate bolile de piele de mine. Într-una din zile am plecat cu vaca, aveam 13 ani. am jucat mult fotbal în ziua aia, atât de tare obosisem, încât i-am spus unui om mai în vârstă să aibă grija și de vaca mea. M-a luat somnul instant, m-am trezit odihnit, numai ca nu îmi vedeam niciunde vaca. L-am întrebat pe om ce e cu ea și zice că “era pe-aici”. Clar. am început să o caut. Întrebasem prin 3 sate vecine: “N-ați văzut o vacă albă cu pete negre?” Nimeni nu știa nimic. Se însera deja și nu mai deosebeam lucrurile din depărtare. Vedeam câte o tufă mai mare și fugeam spre ea cu gând că ar fi vaca mea. Ajungeam acolo și parcă auzeam “X”-ul ala de la “Romanii au Talent”. Înainte de data asta, pierdusem vacile de alte câteva ori, “fiecare acțiune de acest gen soldându-se cu un număr necunoscut de palme, respectiv joarde provenite din partea tatălui meu”. Ca să pară mai oficial, tata mă iubește foarte mult, dar când era vorba de pierdutul vacilor, hmm. mă iubea și mai tare. Se lăsase deja întunericul și eu tot cautam vaca. Știind “ce” mă așteaptă acasă, mi-am propus “să petrec orele nocturne pe imaș”. Parcă vedeam deja filmul. Mă gândeam că până a doua zi o sa le treacă supărarea alor mei și ca o sa pot sa merg liniștit acasă. Mă întorceam din ultimul sat în care fusesem în “cercetare” și roua îmi uda deja tenișii. Mi-am adus aminte de Dumnezeu. am făcut o rugăciune, una care mi-a influențat toată viața. I-am zis lui Dumnezeu așa: “Doamne, dacă ma ajuți să îmi găsesc vaca, promit că o sa Te urmez toată viața”. Cred că m-am rugat mai tare de frica bătăii ce urma să o primesc de la tata. 🙂 Oricum… o auzeam pe mama strigând din vârful dealului: “Catușa, Catușa”. Așa mă alinta ea. (Nu știu cum de s-a gândit tocmai la “Catușa”. Erau altele mai faine). O auzeam și nu vroiam să îi răspund. Scenariul din capul meu: “Eu am 8 frați, un tata și o mama. Aștia s-au răspândit să mă caute. Aștepta numai să-mi audă glasul ca să știe unde sunt. E o vorba: “Unde-s doi puterea creste”. Dar, după socoteala mea, ăștia erau 10. Mama mă tot striga. Într-un final, mi-am făcut curaj și i-am răspuns: “Daaa!”. Zice așa: “Hai, ca vaca e acasă”. “Wow!!! Nu se poate-asa ceva!!! Extraordinar!!! Artificii!!! Incredibil!!! Petarde!!! La multi ani!!!”. Da, de unde. Simplu de tot. M-am dus acasă și “Miresica” (numele ei) era acolo.

Acuma îl rugasem pe Dumnezeu sa mă ajute “pe mine” sa găsesc vaca. N-am găsit-o. A făcut mai mult decât atât. Mi-a dus-o “El” direct acasă. 🙂 Nici nu-mi trecea prin cap. Am înțeles mai târziu – Dumnezeu e Dumnezeu, atât în lucrurile mari, cât și în cele mici și parcă lipsite de importanță. N-am mai luat nici bătaie de la tata. Lucru mare și motiv de sărbătoare pentru mine. 🙂 Nu asta e ideea. Ideea e ca până așteptam să vedem ceva “WOW”, trec pe lângă noi o “grămadă” de situații care, puse una lângă alta, fac mult mai mult decât un “WOW”.

Un an mai târziu, mi-am adus aminte de promisiunea pe care i-o făcusem lui Dumnezeu pe “câmpul de luptă”, și-am spus “din apa” că “Îl urmez toată viață”. Fix că în rugăciunea de pe “imaș”. Fain, dar nu prea. Treceau anii și odată cu ei au apărut multe pe care nu le așteptăm. Mi-am “murdărit” ochii și inimă des, odată cu începerea facultății. Până acolo încât aveam tricouri cu “Isus te iubește” și mi le dădeam jos înainte să încep să “navighez pe internet”. Sau, să ascund Biblia printre haine, sau pe sub pernă, că să nu simț “mustrări de conștiință”. Eram “lider de tineret” în timpul asta. Îți imaginezi cât de “varză” am putut să fiu. Gen zicala aia: “Fă ce spune popa, nu ce face popa”. a€“ cu scuzele de rigoare dacă ai cumva numele de familie “Popa” și citești toată treabă asta.

E ciudat să greșești, să-ți pară rău, iar să greșești, iar să-ți pară rău și tot așa. E greu să vrei să ieși din ceva din care ți se pare prea greu să ieși. Aveam un coleg de cameră la cămin. L-am chemat odată la o seară de tineret. A venit și m-am bucurat tare. Mai venea din când în când, fără să îl chem eu. Asta mă vedea că pe un “sfânt”. Stătea sus, patul fiind supra-etajat. Mă rugăm la Dumnezeu, dar nu știu de câte ori au ajuns rugăciunile mele măcar până la patul lui. Citeam din Biblie. Mă trezeam că am citit un capitol și habar-n-aveam ce citisem. Eram oriunde numai “acolo” nu. Așa că îmi ziceam că trebuie să îl reiau. Îl reluăm, Îl terminăm, și iar n-aveam habar de nimic. Pe gâscă mai rămâne apa când iese din ea. La mine, “uscat”. Eram “mort”, deși țineam în mână “VIAȚĂ”.

E ceva ce m-a ajutat mult în perioadă aia. Cântăm la chitară. Era cel mai bun mod în care mă mai întâlneam cu Dumnezeu. Cântăm cântece “de la biserică”. Ore în șir. Adormeam cu chitară în brațe. În toată “mâzgăleală” aia de viață a mea, Dumnezeu stătea cu “gumă de șters” într-o mână și aștepta să scrie cu cealaltă, dacă vroiam să Îl las. Am scris un cântec care urmă să fie “imnul” unei tabere de vară. Li l-am cântat organizatorilor la una din întâlniri, iar prima reacție a fost: “Ce fain. Mai cântă-l odată”. De-aici mi s-a schimbat lumea. Din ziua aia am început să investesc tot mai mult în ceea ce îmi părea a fi bine. Și cântăm tot mai mult. Mergeam în misiune dar aveam aceleași lupte. De care tot încercam să scap. N-am reușit. Dar mă apropiam din ce în ce mai tare de Dumnezeu. Am întâlnit un om, care m-a încurajat foarte mult să investesc în El și să scriu muzică. Mai mergeam cu el în misiune când era în zonă “Timișoreană”. Mă apropiam vizibil de Dumnezeu.

După ce am dat licența, am aflat că trebuie să părăsesc căminul, care urma să fie închis pe timpul verii. Era vineri. Luni trebuia să plec din cămin. Urma să merg într-o chirie cu alți câțiva prieteni. Trebuia să pregătim 400 de lei de persoană pentru a putea stă în apartament. Aici era o problemă. Mai aveam mai puțin de 10 lei. Acasă, mi-era greu să cer. Știam deja cum “stăm”. Să împrumut mi-era rușine. Am citit ceva în ziua aia. Matei 6:25-34. BOOOOM mare de tot în viață mea. Vorbeam cu Dumnezeu după ce am citit. I-am zis că dacă e adevărat ce scrie, vreau să văd. Am primit un telefon spre seară. Un prieten. M-a întrebat “ce fac mâine”. Zicea că merge la o nuntă în Lugoj și dacă nu vreau să merg să cânt. M-am dus. Aveam carnet de student și trenul până la Lugoj a fost sub 10 lei 🙂 Am plecat de acolo cu 500 de lei. Am rămas “masca”. Eu eram bucuros numai că am mâncat bine și pe gratis. Era o schimbare de la meniul, aproape zilnic, de cereale VIVA și lăptic “Fulga” pe care îl primea colegul de cameră de la mătușă lui (educatoare la o grădiniță). 🙂 Ziceau versetele din Matei să nu mă îngrijorez de mâncare, de băutură sau de haine, ci să caut Împărăția și o să vina toate pe deasupra. Auzi. M-am întors în Timișoara. Mi-am plătit chiria. Am fost la Mall, am mâncat, am băut și am luat și haine. Exact ce era scris. Mi-am dat seamă abia după ce trecuse tot. Mult timp crezusem în existența lui Dumnezeu. Știam că e “acolo”. Dar de-atunci L-am crezut pe El. Ce scrie, e adevărat. Mă schimbăm tot mai tare. Credeam tot mai mult. Am scris cântecul “Poți fi mai bun”, din cauza “luptelor” pe care le duceam. Dumnezeu îmi pusese în inimă gândul de a începe să fac misiune. Mi-era greu să m-apuc, știind ce “duc în spate”. I-am zis că dacă nu întru la master la “fără taxa”, o să fac misiune. M-am pregătit pentru examen și am intrat al doilea la “cu taxa” 🙂 Am făcut eu contestații și din alea, dar degeaba. 5-u-i 5. Eu mă așteptăm pe la un 8.

Dumnezeu mi-a vorbit tare de tot și mi-a întărit chemarea în timp ce eram într-o tabără în Oltenia. Un om m-a încurajat și mi l-a “arătat” pe Dumnezeu altfel decât cum eram obișnuit eu să “îl văd”. Era clară chemarea. Mă îndreptăm spre ea. Am ținut tare de tot la cineva. Mult timp, am ținut mai tare la ea decât la Dumnezeu. I-am spus tot ce aveam în inimă și tot ce simț că ar trebui să fac cu viață mea. Am rămas fără “om”, dar m-am ales cu Dumnezeu. 🙂 Foarte tare e că prima chemare a lui Dumnezeu de a face misiune a venit chiar prin ea. Zicea că: “Dumnezeu nu numai că te-a chemat, dar te-a și echipat pentru ceea ce te-a chemat să faci. etc”. 🙂 S-a întâmplat ceva după alegerea mea.

Într-una din serile următoare mă sună tata. Zice că îi părea rău că m-a ținut prin școli și că a investit în mine iar eu nu aleg să fac nimic cu viitorul meu. Ți-am zis. Tata mă iubește mult. Și totuși. A fost un moment interesant. Mă străduisem în anii de facultate să iau bursă și reușisem. El mai compensa când era nevoie. Nu despre asta era vorba. Era frustrat că nu știa ce o să fac cu viață mea. L-am lăsat să zică tot și apoi i-am spus și eu ceva. Zic: “Tata, vorbești de la dracul acum” 🙂 Nu-mi venea să cred că i-am zis așa ceva. A fost prima oară în viață când mi-am permis să îl contrez pe tata prin vorbe, că prin fapte am făcut-o de mai multe ori, fără să știe el. 🙂 Am continuat: “Toată viață m-ai învățat să Îl aleg pe Dumnezeu. Dumnezeu în sus, Dumnezeu în jos. Și acum, când în sfârșit fac asta, mă întrebi?”. A tăcut preț de câteva secunde. Mi-a închis telefonul. Mă sună peste 2-3 minute. Îi simțeam bucuria din voce: “Fiule, te salut cu Psalmul 4”. L-am iubit pentru aia.

L-am rugat pe Dumnezeu să îmi spele “inima și ochii murdari” de care ți-am spus. Și să mă scape El, că singur n-am nici o șansa. M-a ascultat. M-a ajutat. De-atunci m-am lăsat de “navigația pe ape tulburi”. N-a fost “pac”, “deodată”, cu celelalte lucruri care mă chinuiau, dar am scăpat și de alea, în timp. Dumnezeu a făcut asta pentru mine. “Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați”. M-am dus. Și începuse să îmi dea odihnă în suflet.

După ce am plecat din Timișoara, am primit un telefon de la “colegul de cameră”. Mă invită să merg la botezul lui. 🙂 Zice că am fost exemplu pentru el. Pfff. Numai eu știam. Dar m-am bucurat tare pentru el. E cu Dumnezeu azi, și am un sentiment fain în inimă când mă gândesc că am luat cumva, pe nemeritate, parte la toată treabă asta. De 3 ani și puțin am tot umblat în misiune. 3 ani cu Adi Gliga (de la care am învățat foarte multe) și, de vreo câteva luni, înapoi în Oltenia, unde am de lucru.

De vreo 20 și ceva de ani L-am tot pironit pe Isus prin felul meu de a fi. M-a iertat de fiecare data când i-am cerut din toată inimă. Îl iubesc pe Dumnezeu. Și Îl cred pe El și în El. Am o grămadă, o grămadă de lucruri pe care vreau să le schimb. Aș vrea să fiu altfel. Mai bun. Să greșesc mai puțin. Să mă țin în frauri. Unii zic că sunt “băiat bun”. Mi-aș dori să aibă dreptate. Păcat că nu e așa. Știu că o să fie bine. “Pot totul în Hristos care mă întărește”. El poate. E un verset care îmi dă pace în inimă: “Căci Eu știu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, că să va dau un viitor și o nadejede”. Mărturia adevărată nu rămâne niciodată aceeași. Pe măsură ce umblăm cu Dumnezeu, se îmbogățește și experiență noastră cu El. Și tot mai adaugă Dumnezeu câte ceva la ea.

Cătălin Ciuculescu

Vă invităm să urmăriți un film cu Cătălin Ciuculescu!

Mai multe piese, videoclipuri, filme și informații despre Cătălin Ciuculescu găsiți pe site-ul ww.catalinciuculescu.ro